Nu-mi e frică de Doamne-Doamne, ci de Femei-Femei

Frumosul paradox al grijii pentru alții

Sunt câte unii pe planeta asta care se bucură când le dă providența o boală gravă. Consideră că le este testată credința, că le bagă divinul o nasoală-n organism ca să vadă din înaltul cerului (ori unde stă zeul fiecăruia) dacă omul se dezice de puterea zeității.

Într-un fel cred că trebuie să privim și perioada pandemiei ca o testare, o radiografie a umanității. Bine, pare deja colonoscopie, dar atâta timp cât ne ajută să ne vedem dintr-un unghi lipsit de dulcegării eu sunt mulțumit.

Zilele trecute mi-a ajuns în fața ochilor o știre care din păcate n-am văzut să producă mulți purici în online-ul prin care mă scald (unul care se consideră cocoșat de simțăminte empatice). O femeie, fiul și nora sa s-au aruncat în apele brațului Borcea într-o tentativă comună de sinucidere.

Motivul?

Trăiau pe străzi. N-aveau casă. Dormeau prin parcuri.

Partea tristă a tristeții e că din păcate nu știm de toți oamenii care se sinucid sub o forma sau alta pentru că n-au din cele elementare (casă, masă, o haină călduroasă ș.a.m.d.). Nu-i știm că nu-s motive de știre și nici nu vrem să știm. Mi s-a părut profund trist să aflu că sunt familii care ajung într-un prag comun al disperării încât decid să se sinucidă împreună pentru că n-au o casă. E un eșec al societății să ai indivizi care ajung în situația asta. Un alt element definitoriu pentru un stat eșuat cu cetățeni eșuați. Oricum, nu pot cere mai mult de la lumea care a ajuns să treacă impasibilă pe lângă cerșetori, având un fel de ad-block mental pentru ei, construit migălos din „lasă că ăștia au bani”, „mă mint”, „de ce nu merg la muncă”, chiar și „eu o duc mai rău” și ce a mai internalizat fiecare ca scuză prin care să ignore o ființă umană care într-o zi geroasă preferă să cerșească afară și nu să muncească undeva la căldură.

Pandemia asta, când două tabere se confruntă intens pentru a demonstra că pe una o arde mai tare grija pentru oameni decât pe cealaltă, mai trecem pe lângă oameni care dorm pe stradă și care în unele cazuri aleg să se sinucidă că n-au cele de bază.

Păi dacă după pandemie ne întoarcem tot la ale noastre egoiste eu o spun clar că n-are rost. Bine că se fac metaversuri cu ochelari VR și comunități de casă protejate de ziduri și pază că altfel ne deprima de tot sărăcia celor care „nu vor” să le fie bine.

Singurul lucru care ar putea să stârnească o urmă de zâmbet (trist) e că oamenii ăia trei din Călărași s-au aruncat în brațul Borcea pentru că n-aveau o casă. Și știm că brațul Borcea are afaceri cu imobiliare din banii ăia făcuți… ce mai contează, oameni suntem, nu? Fiecare se aruncă în brațele cui poate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Texte pe mail: