Eurovision, show, feminism și feminitate

Știu de pe acum că o să fie un text lung. Eu știu asta, tu știi asta, așa că pregătește-te de un 5-10 minute de lectură, poate să te reîntorci pe anumite fraze, poate să stai alte câteva minute să te gândești la anumite aspecte pe care le menționez.

Nu ne grăbim, impulsivitatea nu e necesară. Știm amândoi că temele acestui text se vor repeta în perioada următoare (la alegeri, la următorul Eurovision ș.a.m.d.), așa că dacă simți nevoia să-mi spui instant „cum stă treaba” zic să-ți mai dai un sfert de oră până să-mi răspunzi. Chiar și 24 de ore. Citesc și răspund la comentarii indiferent când vin ele. Iar după 24 de ore de reflectat pe o temă sunt ferm convins că poți să dai tot ce e mai bun și inteligent din tine. Că nici eu n-am scris ce vezi mai jos dintr-o singură ședere.

Eurovision. Show/produs sau ideologie?

Eurovision-ul este un produs. Cine are Eurovision-ul nu-și propune să îndoctrineze pe cineva cu o agendă anume. Lucrul ăsta e valabil pentru 97,3% din produsele fizice/culturale ale lumii, cele mai multe dorind doar profit, indiferent de la cine vine. Puțini riscă să inventeze o piață. Așa că mai bine se adaptează, studiază tendințele sociale, orice decât să inventeze.

Apanajul societăților analfabete/încete competitiv economic (ori la început de capitalism) e că nu fac prea bine diferența între public/target și agendă politico-socială. Speriați ca de bombe că vin „străinii” (ori „gândirile străine”) să le fure nevoile și neamul, naivii jocurilor economice de cerere-ofertă au impresia că tot ce e într-o reclamă (campanie, produs media, magazin) reflectă o strategie huxleyană. Ajung să creadă că dacă bagi romi/gay/femei în reclame înseamnă că vrei ca lumea să fie romi/gay/femei. Pentru că așa cum vorbeam și-n textul despre dizabilitatea în oraș, trăim cu (scuzabila) impresie că dacă nu vedem ceva înseamnă că acel ceva nu există. Nu vezi oameni cu handicap prin oraș? Ei nu există (deci nu e nevoie să faci ceva pentru ei). Lucrul ăsta e valabil și-n comunicarea publicitară (reclame). De ce să faci reclame pentru și cu romi/gay/femei dacă aceste categorii nu există (ori, mai grav, nu trebuie să existe, nu trebuie să aibă un cuvânt) în accepțiunea populară? Și să nu uităm că fiind o minoritate indezirabilă ajungând să îi „promovezi” or să creadă oamenii (a.k.a. copiii) că e cool și or să vrea să fie romi/gay/femei (am ales aceste trei categorii că-s printre cele mai discriminate/ignorate în România. Poți include și altele: evrei, musulmani ș.a.m.d.).

Dacă IKEA și-a pus o zi pe an steagul LGBTQ+ pe magazinul în care vinde mobilă din lemn tăiat pe nașpa nu înseamnă că IKEA e fiartă de iubire pe LGBTQ+ și vrea ca lumea să devină LGBTQ+, ci știe/crede că oamenii din comunitatea respectivă (și susținătorii ei) pot pune botul la Rainbow Washing. E valabil și pentru UBER (care-și face logo-ul curcubeu doar în țările în care e ok să-ți faci logo-ul curcubeu). Și multe alte companii. Dacă o companie de țigări sponsorizează concerte de muzică simfonică nu înseamnă că e înnebunită după Vivaldi. Pur și simplu încearcă să convingă rochiile cu spatele gol că eleganțe vine fumând pix. Angajații Glo nu au Inna și Deliric în playlistul de făcut dragoste, dar știu că astea sunt două fețe care pot influența un obicei de consum pentru că fanii Inna și Deliric ar putea vrea să-și imite idolii, chiar și când bagă pix în gură. Știu, e de Porc…

Marketing-ul înseamnă (și) să te uiți la tendințe sociale și să încerci să prevezi o potențială mișcare care îți poate aduce mai mulți consumatori. Dacă tu crezi că România o să devină o țară ultra-tolerantă în următorii 5-10 ani poți începe de pe acum să comunici pro-toleranță și să pui curcubeul și pe scobitori. Dacă nu, n-o faci. Dacă crezi că trendul e invers poți să te urci în căruța AUR și să pui crucea pe produsul tău. 

Dacă brand-urile sunt ceva prea abstract de înțeles („de ce și-ar pune biscuiții steagul LGBTQ+ pe ele? Ce naiba?!”) încearcă să-ți dai seama că Ponta nu era fiert pe naționalism până să nu-i spună consilierii și strategii că ar putea câștiga alegerile prezidențiale jucând în rolul de apărător al neamului strămoșesc. Poate nici George Simion nu-i mort după Mihai Viteazu și Mircea cel Bătrân (cu toate că am impresia că a fost ținut la baiț destul), dar când nimeni nu comunică valori perene – și pare să existe un consumator/votant pentru ele – cineva își va asuma această bucățică de piață și comunicare. 

De fapt, faptul că în România nu există nici măcar un lider politic important care să îmbrățișeze politici tolerante e un semn că nu există o piață suficientă pentru așa ceva. Da, probabil că un referendum pentru familia tradițională s-ar câștiga detașat dacă ar merge toată lumea la urne (ceea ce demonstrează cât de naivă e mentalitatea „toți la vot”/„câștigă PSDNLAUR pentru că nu votează toți românii”, iluzia bulei care crede că acasă stau milioane ca ei – și oricum, au și ei limitele lor în materie de toleranță/pro-europenism). 

Vezi câte lucruri sunt, de fapt, produse? Baudrillard, probabil, ar spune că toți suntem produse. Eu sunt un produs, tu ești un produs. Suntem produse ale cererii și ofertei sociale. Și ne (auto)transformăm în funcție de ce, cum, când și unde vrem să ne vindem. 

Și Nicolae Guță, în piesa Dacă îți merge mintea bine, spunea „Cine are firmă tare/ Nu caută să se dea mare”, în sensul că suntem cu toții, individual, firme. Produse. Cred din ce în ce mai mult că umanitatea este compusă din firme care consumă firme pentru a se promova mai bine în ochii celorlalte firme. Și cine n-are „firmă tare” nu e profitabil, nu se înmulțește, nu supraviețuiește. Simplu. Mai ascultați și voi niște Guță dacă vreți să înțelegeți ceva din viața asta.

Revenind. 

Eu cred, simt și observ că de cele mai multe ori show bizz-ul livrează show. Show-ul trebuie să fie șocant, out of the box, altfel. Asta nu e de ieri de azi, inclusiv compozitorii de muzică clasică încercau să fie „wow!” la vremea lor și cu resursele lor. Paganini era hardcore as shit și doar incomodele rochii cu crinolină le încurcau pe doamne să se arunce la pogo în fața virtuozității sale. 

Ciudați, scârboși, „prea de tot” au fost toți artiștii care în plus/pe lângă/din lipsă de talent au vrut să ofere și altceva. Elvis a fost prea de tot pentru bătrânii tinereții lui. Led Zeppelinii erau prea efeminați. David Bowie era al dracului de ciudat și când se plictisea de propria ciudățenie mai inventa una. Mercury era clar gay, d-aia nu putea să-și folosească minunata voce într-un mod mai heterosexual și normal. Madonna era exagerată de la hit la hit.

Dar ce am învățat din toți anii ăștia de trăit pe lângă showbizz e că toți șocanții ăștia sunt mai mult sau mai puțin ca pe scenă. Lady Gaga nu merge la Mega Image îmbrăcată în carne. Metallica are fani care se îmbracă mai rock ca ei (ei fiind chiar destul de pițiponci în viața de zi cu zi). Marilyn Manson, când nu erau camerele pe el, putea să treacă drept un ITist din Cluj. Cred că doar Lana Del Rey e singura care e la fel 24/7 de la bătătura aia care o face să cânte așa afectată și plictisită.

Subiectul e Eurovisionul. Vă mai amintiți de Lordi, rockerii sataniști care au câștigat Eurovisionul în 2006? La vremea aia își imagina toată lumea că e apogeul decenței, cum să câștige niște monstruozități un concurs de o asemenea puritate? Apoi au fost alții, „ciudați” în diferite direcții pe axa originalității. Inclusiv România s-a prezentat la Eurovision cu Cezar Ouatu, în rochie și cu o voce nu prea „masculină”, înainte să fie cool. De Trăistariu nici nu mai zic. Serios, nu mai zic, omul e procesoman și îmi e frică de ăștia ca de cititorii care cred că au înțeles un text din titlu. 

„Da, George, dar ăștia care o fac azi au și o agendă personală”. 

Nu toți. Prea puțini dintre ei încât să conteze cu adevărat. Și ce este această „agendă”? Să spun că-s gay? Că-s non-binar? Că susțin Palestina sau Israel? Să nu se mai vâneze balene? Toți participanții la concursuri de tipul ăsta au „agende”. Credințe. Participă la un eveniment de tipul ăsta pentru a demonstra că și cineva „ca ei” poate participa/câștiga, probabil dintr-o frustrare că alții într-o „agendă” similară sunt marginalizați, vânați, omorâți. Până la urmă, să nu uităm că datorăm enorm unor oameni cu „agendă”. Turing fiind primul care îmi vine în minte. Apoi, e paradoxal cum atâtea partide politice conservatoare ajung să-și sărbătorească succesul pe ritmurile Queen, solistul trupei având și el „o agendă”. Voi sunteți conștienți că dacă în 2024 participa Freddie Mercury la Eurovision, și câștiga, era considerat promotorul unei „agende”? Și Elton John nu putea să se îmbrace mai normal?

Paranteză 1.

Uită-te la muzica pe care o ascultă cei mai mulți detractori ai câștigătorilor „dubioși” de la Eurovision? Ce ascultă ei? Câți sunt fani ai „muzicii bune”? Câți ascultă artiști LGBTQ+ (vechi) care cântă „muzică bună”? Hai să te ajut: în câte cluburi de rockeri cu viziuni homofobe crezi că duduie în boxe Queen, Elton John, David Bowie ș.a.m.d.? 

Închid paranteza 1.

Anul trecut au fost niște scandaluri cu Balenciaga, acuzați de niște satanisme dubioase în reclame. Nu că știu eu totul despre publicitate, dar chiar cred că-s cioace. Balenciaga vinde saci de gunoi de 3.000 de $, nu ideologie satanistă. Balenciaga exploatează meme și meta foamea de statut. Și o fac genial. Atât. Moda (și aici poți băga muzica, hainele, mâncarea, gadget-uri) e schimbătoare și se bate pe teritoriul atenției. Când toți comunică cuminte (safe) cineva își asumă rolul de a pune simboluri ușor de interpretat pentru a atrage atenția. (recitește ce am zis mai sus cu politicieni și asumarea unei plaje pe care o ignoră multe produse)

Mie, de exemplu, îmi vine greu a crede că oamenii cu viziuni sataniste profunde mai folosesc simbolistica satanică fast-foodizată de Hollywood și industria muzicală. Nu vedeți că „satanismul” s-a fumat precum masoneria? Orice desculț care vrea să se promoveze altfel își pune la gât o cruce întoarse, un cap de țap și gata, „buhuhu, sunt dur, sunt salatist, nu vă lăsați copiii să se joace cu mine”. E lame. Este echivalentul punkismului pe care îl vinde H&M când pune logo-ul Ramones și Misfits pe cârpe de 50 de lei pe care le vinde celor care știu că „anul ăsta se poartă punk”. 

Și nici măcar nu dau atâta credit intelectual celor acuzați de promovarea satanismului pentru simplul fapt că dacă ar face asta ar însemna că au greșit strategia pentru că și-au memeizat credința. Nu-i ca-n cazul meta-aroganței de a cumpăra fast-fashion cu „Fast Fashion” pe piept, un fel de „wow, port ceea ce produc, sunt problema și mă dau soluție, sunt atât de aware și totuși atât de guilty. O să-mi mai cumpăr un tricou”. D-aia nu cred nici în scandalul cu Sephora și Pitești. N-a vrut nimeni să jignească memoria victimelor din pușcăriile comuniste. Pur și simplu oamenii de la marketing n-au știut, nu s-au gândit, n-au făcut legătura. Pentru că unele legături nu există decât dacă vrei tu să fie. Dacă te străduiești puțin orice reclamă poate să fie o jignire, o glumă, o chestie deocheată. Chiar credeți că-n birourile Sephora a existat o strategie subterană de batjocorire a victimelor din închisorile comuniste? Adică asta sună mai plauzibil decât faptul că unii n-au citit istorie și n-au avut un Cringe-ometru să-și dea seama că ideea lor are potențial de glumă? 

Paranteză 2.

Uită-te cine s-a simțit lezat de postarea Sephora (vârstă, educație, bulă) și apoi vezi cine acuză tânăra generație că e prea ușor de ofensat și d-aia e lumea cum e. 

Închid paranteza 2.

Acestea fiind zise, Eurovision e un produs. Un produs care știe că nu mai are priză, iar publicul tradițional se întâmplă să și moară de bătrânețe. Așa că se reinventează. Plus că artiștii altfel sunt din țări care văd lumea altfel. Băiatul non-binar din Elveția e din Elveția. Ultima dată când am verificat Elveția nu era România și nu avem senzațional de multe lucruri în comun cu ei. De asemenea, dacă Țările de Jos trimit la Eurovision un om care cântă despre cât de mișto e să mergi pe bicicletă ar putea însemna pentru români că un olandez (corect e neerlandez, dar mi s-a cerut să nu mai fiu marțafoi) face propagandă aiurea și are „agendă”, încercând să convingă esticii motorizați că e bine să pedalezi. 

Din materialele pe care le citesc/ascult pe teme socio-politice înțeleg că agendă au partidele și sponsorii acestora care mută atenția și ura socială de pe clasele ultra-bogate care fac nasoale pe câte o minoritate care deranjează doar prin altfelitate. Un fel de „nu vă uitați la noi că vă sugem toți banii și ne luăm castele prin țări mișto, mai bine să îi înjurăm pe ăștia care se țin de mână bărbat cu bărbat”. Filozoful Paulo Freire vă invită să-i citiți cele câteva pagini din „Pedagogy of the Oppressed” ca să înțelegeți mai bine cine vă sunt dușmanii. 

Dar altfel, e show.

Paranteză 3.

Decalajul românesc vizavi de interpretarea șocantului din showbizz-ul mare vine și din faptul că părinții noștri au gustat libertatea (muzicală) la Europa Liberă fără să înțeleagă că artiștii preferați au făcut inimaginabilul înainte, în timpul și după actul creației: droguri, curvăsăreală, d-astea grele. Tac-tu credea probabil că Jim Morrison era vreun Eminescu american, când el era prăjit total. Ai noștri au „consumat” Woodstock-ul cu filtru de Cenaclul Flacăra. D-aia se uită chiorâș la muzica de azi și relația ei cu drogurile, pentru că ei s-au, cel mult, îmbătat pe drogații epocii lor. Mama ta, fană Hendrix, n-o să știe niciodată cum e să-l asculți pe Hendrix pe LSD, așa cum a făcut un boomer american. Ai noștri or să moară cu spirit de „așa be’ oamenii buni” în timp ce îți explică faptul că Deep Purple sunt „muzică, nu prostiile voastre de azi”. Dacă plecăm de la observațiile lui Bruce Cannon Gibney („A generation of sociopaths”), există un constant sus-jos generațional în materie de vicii și promiscuitate. Așa că dacă tac-tu „și-o dădea” corect pe drogații epocii lui poate copiii de azi își dădeau seama că e „meh” să te spargi. Că asta a făcut și tac-tu și nu e cool să faci ce făcea el. Poate d-aia zoomerii nu prea mai beau. Că nu e cool să te faci muci ca tac-tu. 

Închide paranteza 3. 

Care-i faza cu feminismul?

Doamna Romanița Constantinescu, preluată de o figură foarte importantă a feminismului românesc (Mihaela Miroiu) a spus următoarele:

Doamna Miroiu a adăugat următoarele gânduri:

N-o să mint, sunt puțin surprins de cele citite mai sus. Nu atât de doamna Constantinescu (pe care nu o știam până acum), cât mai mult de doamna Miroiu pe care o citesc de mai mult timp, și pe care am avut și ocazia s-o văd într-o „dezbatere” cu părintele Necula pe tema sinucidere asistată.

Femeia care a făcut atâtea pentru feminismul românesc mi-a lăsat impresia că a băut apă după niște conservatori precum Roger Scruton sau Douglas Murray, cel din urmă având în lucrarea „The madness of crowds” o subliniere relativ similară doamnelor Miroiu-Constantinescu, că vine „ambiguitatea sexuală” să fure reflectoarele de pe cauza feminină. Bine, Murray mai spunea și că feministele urăsc mișcarea trans pentru că „n-am suferit aceeași durere menstruală ca să pretindem aceleași drepturi” (citez din memorie) și „ăștia cu ambiguitate sexuală care vor să fie femei cu orice preț al chirurgiei estetice sunt o parodie a feminității cu silicoane mari și vestimentație-gesticulație parodic feminină” (tot din memorie citez).

Mie personal mi se pare bună părerea activistei Dalia Gebrial, din cadrul interviului de mai jos, în care (pe scurt) spune că feminismul și capitalismul nu sunt un cuplu grozav pentru că oricum o dai femeile suferă în foamea după profitabilitate a sistemului. 

D-aia mi se pare că doamnele Miroiu-Constantinescu n-ar trebui să-și concentreze energia intelectuală pe faptul că un băiat face cultural appropriation la Eurovision purtând fustă și ojă, ci să ne ajute să înțelegem de ce în universal corporatist sunt atât de multe femei în funcții de conducere care se comportă abuziv cu femeile din subordine. Misoginism internalizat, ori ba, e nasol. Și această observație nu-mi aparține, ci mi-a fost furnizată de femeile din jur, cele care suferă de pe urma interacțiunii cu unele șefe. Eu vreau să cred, precum Dalia Gebrial, că sistemul strică oamenii.

Altfel, ce spune Constantinescu (și aprobă Miroiu) pare aproape comic, mai ales dacă ai habar puțin de munca celei din urmă. Inclusiv în cartea „Nașterea cetățeniei democratice. Femeile și puterea în România modernă” Miroiu vorbește despre dificultățile româncelor, încorsetate de roluri de gen care veneau inclusive pe linie vestimentară. Iar acum, pentru că „ambiguitatea sexuală” poartă rochie femeia trebuie să se întoarcă la vechea uniformă feminine, de care primele feministe au încercat să scape purtând pantaloni și arătând că și ele pot face ce fac bărbații?

Acum că scriu gândurile astea mă gândesc că, poate, asta e agenda Eurovisionului. Să le facă pe femeile emancipate – în pantaloni, să fie geloase pe bărbații (ambiguu sexuali) că le stă bine-n fuste și au success datorită vestimentației feminine, astfel încât ele să se întoarcă la „creion kohl, genele și unghiile vopsite (care) ne aparțin (nouă femeilor)”.

Păi nu era vorba că ești femeie puternică indiferent de ținută? Și că feminitatea nu poartă roz, unghii făcute și papuci cu puf? Consoarta mea n-are unghiile făcute, nu poartă gene false și roz. Nu-i feminină? Atunci eu ce feminitate văd în ea?

Altfel, doamna Miroiu a recunoscut: „Îmi dau seama că eu înțeleg foarte puțin persoanele non-binare. E limita mea și mi-o asum. Probabil că ne-ar ajuta mult să știm ceea ce trăiesc dacă le-am cunoaște povestea de viață și am afla ce simt, cum gândesc, prin ce trec. În ceea ce mă privește, nu știu direct nicio astfel de poveste. Poate că e timpul să le aflăm.” La ce somitate academică este cam ușor a recunoscut că a tras concluzii fără să se documenteze. Păi dacă așa făcea și cu cercetările feministe azi româncele erau…

Mai sunt multe întrebări la care caut răspuns:

– Bărbații feminini/efeminați sunt misogini pentru că fură succesul femeilor? Atunci femeile masculine/„bărbătoase” fură succesul bărbaților (din câmpul muncii cândva dominat de bărbați)? Adică o șefă în pantaloni, „dură ca un șef”, face apropriere culturală?

– Nu pot coexista mai multe cauze sociale? Feministă și aia a „ambiguității sexuale”?

– Suntem martori la feminism conservator? 

Sunt confuz precum orice bărbat care își dorește cu sinceritate să înțeleagă.