Atenție, urmează un text lunguț. Mulțumesc anticipat pentru răbdare.
Experimentul PressOne
La finalul anului 2025, cei de la PressOne (pe care vă încurajez să îi urmăriți și susțineți – cu bani) au propus cititorilor să se înscrie pentru un experiment în urma căruia să afle ce știe internetul despre fiecare în parte, cum ne interpretează pe baza a ceea ce știe, dar și cum se pot utiliza toate aceste date – în avantajul celor care le dețin.
Mi s-a părut interesant, cu atât mai mult cu cât eu ofer gratuit informații despre mine internetului. Dar voiam să știu mai multe despre puterea lui asupra mea. Și impresia lui despre mine.
Din fericire am fost acceptat în experiment. Există și un material video AICI.
Sunt lucruri care n-au ajuns în video-ul Pressone, pentru că (foarte frumix) miza experimentului nu era să îi tăvălească public pe participanți și să îi expună mai mult decât era necesar pentru a oferi o lecție spectatorilor. Eu am plecat de la filmare destul de tulburat și bacovian.
Dar am înțeles: dincolo de ce am oferit eu gratuit, Internetul și-a luat și păstrat multe lucruri intime (ori care eu credeam că-s intime). Cu instrumente profesioniste oricine poate afla ce gânduri și lucruri am postat de-a lungul timpului, inclusiv în contexte private, dar mai ales când eu credeam că am șters toate urmele. De fapt, principala durere este că urmele nu se pot șterge. Nu există „crima perfectă” pe internet, acesta îți păstrează orice pas făcut vreodată, precum o insectă prinsă în chihlimbar.
Știi poza aia stânjenitoare din liceu, pe care credeai că n-o s-o vadă nimeni niciodată? E acolo. Știi momentul ăla când te-ai enervat și ai înjurat pe cineva pe net? E tot acolo (motiv pentru care sunt tot mai surprins de lejeritatea cu care oamenii se bălăcăresc online). Dacă ai postat e bun postat. Nici Securitatea comunistă nu-ți indexa așa bine viața. Și de aia mai scăpai, mai ardeai un dosar. Să te văd cum te cureți online!
Ceea ce e foarte problematic pentru subsemnatul din moment ce în aproape 20 de ani de viață online (hi5, Yahoo, Facebook, MySpace, bloguri ș.a.m.d.) am spus tot felul de gânduri și impresii, cele mai multe sub formă de glume – majoritatea cu care nu mai sunt de acord (pentru că, așa cum se spune în engleză „I grew out of it” – m-am maturizat din ele) și care speram să dispară în negura internetului. Ori credeam că „delete” e delete. Țeapă! Ele sunt acolo pentru oricine e dispus și interesat să le scoată la suprafață.
Acum vreo 6 ani am făcut o nasoală.
De altfel, poate cea mai nasoală de când mă știu. Am postat ceva pe Facebook, încercând să fiu funny-edgy, dar și moralizator (buba comedianților care încearcă prea mult, prea des). Prost scris, greșit interpretat, lucrurile s-au rostogolit incontrolabil și foarte repede încât în doar câteva ore am ajuns unde nici nu îmi imaginam: în gura celor din a căror tabără mă consideram (ori speram să fac parte). Oamenii s-au enervat, au dat cu „rușine!”, s-a ajuns și la calomnii, niște cancelare, eu m-am enervat de la partea cu calomnia, am zis să vorbesc cu un avocat, bula s-a inflamat mai rău… efectiv o porcărie de pe urma căreia am pierdut timp, prieteni, neuroni.
În timp subiectul s-a stins, doar ocazional (cam de două-trei ori pe an) apare câte o persoană – de cele mai multe ori sub anonimat – care îmi comentează random la ceva: „a, Bonea. Ăla care (calomnia)”. Mă enervez, somatizez, trec peste.
(P.S. – în timp ce scriam textul ăsta fix așa mi-a comentat cineva la o postare…)
Revenind la experimentul PressOne, problema e că acele mesaje despre mine rămân. Ca și postarea mea. Și uite cum niciodată nu se poate îndrepta ce probabil ai regretat la scurt timp după ce ai postat, și nu poți corecta nici tăvălugul venit după. Știu că sunt victima propriei prostii, dar e fascinant cum ajungi o victimă perpetuă. E ca și cum internetul nu te-ar lăsa să scapi de tine, oricât de mult ai vrea asta.
Bine, poți scăpa de tot… de tine… știi ce zic?
Puțin arc peste timp, mi-am făcut cont pe Threads. Fix când apăruse. Câteva zile mai târziu mi-a scris o tânără că postarea mea de acum câțiva ani, citez – „mi-a distrus viața”. Mi-am cerut scuze. M-am simțit groaznic să știu că am produs așa daună. Am șters aplicația.
De ce nu mi-am cerut scuze atunci când am făcut nasoala? A fost un mix de panică și nervi. M-am panicat când am văzut valul, dar m-am și enervat că eram pus să contest ceva ce nu era conform realității (a.k.a. calomnia). Așa că m-am supărat ca țăranul pe sat și aia a fost. De altfel, am o părere despre o parte a bărbaților care în ultimii ani au spus nenorociri misogine în spațiul public, de ce nu s-au repliat cum trebuie (și repede), dar nu cred că mă pot face înțeles în scris așa că rezerv asta pentru o potențială discuție față-n față. Cert e că nu sunt toți niște monștri, așa cum s-a vehiculat. Unii sunt(em) și proști, și speriați.
Handicapul social al unei reacții disproporționate a mulțimii este că proștii speriați sunt îmbrățișați de tabăra Cealaltă și riști să-i pierzi total pentru că „măcar ceilalți nu mă urăsc de moarte”.
Și feminismul?
Eu nu cred că-s feminist. Îmi doresc să fiu, dar nu am ajuns încă la capacitatea de a cunoaște feminismul astfel încât să spun că sunt unul. Mă documentez, respect din principii, caut să perfecționez asta, dar nu sunt sigur pe feminismul meu.
Două lucruri mă blochează: 1. bagajul personal (despre care o să vorbesc mai jos); 2. paradoxurile din feminism (pro sau anti-prostituție? Pornografia eliberează sau obiectivă femeia? Femeile CEO din corporații care exploatează femei la 10.000 de km sunt feministe? D-astea. Că eu sunt de o parte a lor și brusc nu mai sunt feminist pentru opoziție).
Altfel, feminismul meu a fost ceva luat din anturaj. Umblând cu un anumit grup politico-muzical în adolescență s-a luat niște feminism pe mine, dar superficial. Și cum el n-a fost cultivat niciodată în profunzime am cărat ani de zile spoiala crezând că fac vreun serviciu cauzei. Dacă sunt feminist înseamnă că sunt unul incomplet, care n-a trecut prin tot ABC-ul. Știu regulile de bază, cele care țin de violență, discriminare, abuz, dar dacă intru în subtilități (unde nici feminismul nu pare aliniat pe o singură direcție) mă pierd. Cunoscându-mi carențele nu-mi vine să mă consider feminist. Adică nu știu ce tip de feminist sunt și de care trebuie să fiu. Eu îmi doresc, sincer, să fiu modelul ăla bun.
Revenind la experimentul PressOne.
AI-ul care mi-a analizat viața online știe despre mine că-s spoit de feminism, dar mai știe și că în textele și opiniile/glumele postare folosesc un limbaj misogin. E chiar interesant cum într-o postare de blog de acum 8-9-10 ani eram feminist cu cei mai greșiți termeni la înaintare, și cele mai anapoda analogii. Probabil asta se întâmplă când înveți Feminism cu profa de rusă. E ca și cum ai spune că n-ai nimic cu ungurii, evreii, romii, pentru că „iubești bozgorii, jidanii și ciorile”.
De exemplu, chiar și în regretata postare menționată mai sus eu mă consideram feminist. Adică asta era miza.
Recent am terminat de citit „Cum am devenit feministă”, volum coordonat de Ionela Băluță și Emanuela Ignățoiu-Sora. Bun, recomand.
Există ceva ce leagă aproape toate autoarele din volum: cu foarte puține excepții toate au descoperit feminismul la facultate-master, și l-au perfecționat prin studii foarte înalte. Mă rog, faptul că unele dintre ele spun că erau feministe de mici mi se pare nițel… neoliberalism intelectual (pe principiul, „eu aveam calitatea asta în mine, nu știu de ce nu și alții?”). Și spun asta pentru că eu nu știu unde e feminismul ăsta într-unii și într-unele când societatea îți spune de la o vârstă fragedă, repetat, ce este și ce face o fată/băiat.
Gesturile de frondă ale unor copile nu le-aș considera neapărat feministe, ci mai degrabă ceva ce ține de personalitate. Da, sunt tentat să cred că feminismul se învață, nu te naști cu el, așa cum se învață și misoginismul. Eu, din lecturile și observațiile mele, am observat o legătură puternică între șabloanele de gen și misoginie. Adică încorsetarea genului te limitează dacă ești fată sau băiat. Lucrurile devin și mai interesante având în vedere că există feministe care contestă însăși ideea identității de gen. (Sper să nu greșesc), dar inclusiv Mihaela Miroiu a avut acum ceva timp o postare în care spunea că nu prea e cu identitatea de gen și nu vede legătura cu feminismul (ceva de genu’, gen! – dacă greșesc să mi se spună și șterg/rectific partea asta).
Altfel spus, Feminismul nu se predă la școală, acasă doar dacă ai părinte pe cineva care l-a învățat deja, dar Feminismul e rezervat doar celor mai norocoși/curioși. Studii înalte. Nasol.
Cu mintea de acum îmi dau seama că am terminat 12 clase și nu îmi aduc aminte de vreo lecție despre condiția femeii în societatea românească. Erau niște caracterizări de personaj feminin, dar nimic despre contextul și vremurile în care trăiau ele (mai ales în mediul rural). Apoi, am făcut trei ani de Jurnalism și nimic despre femeia în jurnalism (o temă foarte interesantă, nu?). Nimic! Apoi am intrat în câmpul muncii (presă). Bărbații sunt buni la asta, femeile la asta. Atât. Până la #MeToo lumea chiar era altfel. Erau vremuri atât de absurde încât Bendeac râdea de o femeie care povestea că n-a dat bacalaureatul pentru că a fost abuzată sexual și lumea era ok cu asta. Erau vremurile când unele femei făceau carieră din a face pe proastele în emisiuni TV. Atât de anormal. Pe vremea aia, chemat la o discuție pentru un post de scrib la o emisiune matinală, mi s-a zis „te sunăm noi” când am spus că aș schimba personajul feminin naiv din emisiune cu unul feminin deștept. Era inacceptabil ca o asistentă TV să fie deșteaptă.
Mulți ani mai târziu, interesat de un master (sociologie și devianță) m-am intersectat cu profunzimea feminismului (se întâmpla și după postarea mea, deci exista și interes). Nu zic, eu prost, dar tot 30+ ani aveam când m-am lovit de asta. Nu știu cum vedeți fiecare dintre voi situația, dar eu n-aș lăsa pe responsabilitatea individului orice formă de informare pentru că, poftim!, o temă atât de importantă îi este relevată atât de târziu. Dacă se întâmplă vreodată să se intersecteze cu ea.
„Bonea, te scuzi…”. Bă… oarecum?
Șablonul de gen spune că, bărbat fiind, trebuie SĂ ȘTIU să schimb o priză, să repar un perete, să tai cu flexul – să fac chestii bărbătești. Dar n-am de unde să știu asta dacă nu mi se arată. E ca părintele care îți spune la 19 ani că nu știi să-ți gătești, dar nu ți-a permis niciodată să-l ajuți în bucătărie.
Inițierea mea în ale vieții s-a produs într-un cartier marginaș bucureștean. M-am jucat pe afară doar cu băieți (fetele n-aveau voie cu golanii). De mic știam că fetele fac aia, și băieții ailaltă. De exemplu, băieții nu plâng, nu se joacă cu păpuși, nu stau locului și nu pierd când se bat (viața de băiat e foarte capitalistă în manifestarea resursei violente – ne batem cu toții ca să câștigăm cu toții, fiind o resursă infinită de victorii la bătaie. Pierzi doar dacă nu te bați – cine fuge de bătaie e un pierzător din start).
Școala e tot un teritoriu al genurilor clare. Facultatea mi s-a părut la fel. (vorbim de anii pre-#MeToo, deci cu secole în urmă). Sunt dintr-o familie în care mama a fost cum probabil ați avut și voi, iar tatăl e un model cunoscut de blue-collar cocoșat de muncă, cu frustrările aferente, viciile aferente, manifestările aferente.
Plus că, băiat/bărbat fiind, nu există tentația și nevoia de a te documenta despre feminism. Că tu nu suferi. Feminismul în România e un prospect medical pe care îl citești dacă ți-ai cumpărat pastila pentru că te doare. E nevoie de multă înțelepciune (pe care eu n-o aveam) ca să te preocupe durerile altora. Poate te pișcă, dar nu cât să aprofundezi. D-aia eu am tratat subiectul lăutărește. Și am fost norocos de niște prieteni și femei din viața mea care au lucrat cu materialul clientului cât s-a putut. De exemplu, nevastă-mea șlefuiește la mine de când mă știe, dar asta pentru că (probabil) vede ceva în bucata asta de piatră în care s-au sedimentat chestii pe care unele discursuri feministe le ignoră. De altfel, dacă textul ăsta ajunge la voi înseamnă că a primit și „ok”-ul ei, fiind principalul ochi critic din viața mea (muncă despre care putem dezbate dacă e remunerată suficient).
Conflictul interior
Există un tip de discurs feminist, revanșard, care mă blochează. E și retorica pe care o simt ca fiind cea mai responsabilă de vântul din pânzele apostolilor lui Andre Tate. E mesajul care mă obligă să-mi urăsc Tatăl (nu neapărat pe tatăl meu, ci Tatăl ca principal motiv și sursă de misoginism. Patriarhul metehnelor relelor). Tatăl nostru care ești pe Pământ, Bărbatul care nu ne-a învățat să fim bărbați. Nenorocitul care, în loc să fie un exemplu bun, a blue-collărit.
Mă uit la bărbații care mi-au crescut generația și, cu cât le înțeleg provocările mai mult, cu atât îmi e mai dificil să-i urăsc pentru bube. Firește, pot arăta clar unde au greșit, dar ce să faci mai mult? Să-i scuip? Să-i hulesc? Să-i denigrez? Să-i urăsc de moarte? Mă simt de parcă mi-aș blestema bunica post-mortem pentru că era homofobă.
Feminismul răzbunător mă pune în imposibila situație de a urâ acel ceva pentru care găsesc motive să iert și să explic – literatura de specialitate ajută aici. Mi s-ar părea nedrept să urăsc pentru necunoaștere, pentru lipsa de informații. E ca și cum ai urâ pe cineva că nu știe ce gust are o mâncare pe care nu a avut șansa să o guste niciodată. Asta nu înseamnă că nu condamni pe nimeni, dar hai să ne uităm și de unde vin și cine sunt cei de pe eșafod.
Motiv pentru care în ultima perioadă m-a preocupat foarte mult tema meseriilor alienante pe care le au foarte mulți bărbați. Șoferi, marinari, curieri, muncitori pe șantiere ș.a.m.d.. Munci care te țin departe de familie, departe de multe informații care îți pot eleva spiritul (facultăți, mastere, contactul cu realitatea copiilor, d-astea). Bărbații ăștia sunt sortiți eșecului dacă soțiile lor descoperă că se poate și că merită un parenting și parteneriat altfel. Iar ei n-au ce altceva să facă pentru că au avut neșansa de un context socio-economic care a însemnat job rutinier, deprins rapid pentru un venit cât-de-cât și sigur, cu aproape zero șanse de evoluție în altă sferă (în special psiho-emoționalo-intelectuală). Hai, joac-o p-asta la intersecția dintre Bărbatul Unealtă Perisabilă – „Rolul” Bărbatului ca Provider, și Feminism.
Sunt foarte curios de o statistică a meseriilor celor care în ultimii ani și-au omorât și agresat soțiile și partenerele. Mie-mi miroase a mult blue-collar. Așa simt eu.
De aceea, pentru mine Feminismul își îngreunează cu atât mai mult misiunea cu cât nu vorbește în egală măsură și despre clasism, instabilitate economică, ori identitate și șabloanele genurilor. Consider că astea sunt rădăcinile problemei, restul sunt doar manifestări ale bolii și nu rezolvăm mare lucru dacă pansăm periodic.
Concluzie
Mi-am învățat lecția. Și am să continui să învăț. Am un băiat și sunt responsabil de ce tip de om o să fie. În același timp trăiesc cu presiunea să nu-i las moștenire ce am învățat eu greșit, dar nici lumea care încă e plină de greșeli. Pentru un milenial crescut în contextele de mai sus nu e ușor să scot Tatăl Ideal din mine, și lumea pretinde enorm de la cei ca mine, uneori reușind și să încurce (vreți să vorbim despre cum se păstrează discursul de „bărbat provider”, „fraierul care nu câștigă mai mult ca femeia” ș.a.m.d.?)
Îmi doresc foarte mult să nu greșesc față de fii miu, ca nici el să nu perpetueze problemele cu care încă ne confruntăm.
Sper ca el să poată spune că e feminist încă de la o vârstă fragedă.
Aveți grijă ce puneți pe net.
Un răspuns
-„E ca și cum ai spune că n-ai nimic cu ungurii, evreii, romii, pentru că „iubești bozgorii, jidanii și ciorile”. – =))))) Mi-am amintit de un banc inventat de mine:
Un tigan, un ungur si un evreu merg intr-un bar. Patronul barului era si barman. Ajung toti la bar si tiganul fiind un cioroi ii spune patronului:”Patroane, ia uita-te pe geam, pare ca se bat doi in fata barului, ia vezi ce se intampla!”. In timp ce se duce patronul la geam, tiganul fura o sticla de rom(see what I did here?). Ungurul, fiind un bozgor il da in gat pe tigan cu toate ca erau prieteni, spunand:”Patroane, vezi ca tiganul ti-o furat o sticla!”. Evreul, fiind un jidar, vede in asta o oportunitate de afaceri: „Patroane, vinde-mi mie localul asta la jumatate de pret si scapi de problemele astea! ”
Daca un progresist citeste asta, probabil o sa isi taie venele pe lung strigand: „Vaaaaiiiiii, rAsSiSm”
De asemenea, am folosit termenul tigan in loc de rrom… ceea ce inseamna ca pe tigani i-am discriminat mai mult decat pe unguri si evrei. Asta cu toate ca marea majoritatea a tiganilor se identifica cu acest cuvant si nu sunt deranjati cand romanii il folosesc, dar progresistii „destepti” considera e echivalentul in romana al cuvantului nigger. De aceea ei folosesc ridicolul „cuvantul cu ț” – ceea ce e foarte ok si nu ar fii o problema daca nu ar pune presiune pe alti oameni sa vorbeasca/ fie/ gandeasca ca ei.
– „Mă simt de parcă mi-aș blestema bunica post-mortem pentru că era homofobă.” – corect, nu ar trebui sa urasti oameni ca sunt homofobi, doar eventual in cazul in care tu esti homosexual. Pentru ca asa ar trebui sa urasti continente intregi de oameni (Africa, America de Sud, Asia/Orientul Mijlociu)… ai si risca sa fii considerat rasist, ca multi din aceste zone sunt non-albi.
– Sunt multe care nu se predau la scoala, nu doar feminismul…. Multi oameni nu stiu cum functioneaza democratia, ce inseamna impartirea puterilor in stat, unii cred ca presedintele daca o fost votat poate sa faca cam orice…si vedem asta inclusiv in SUA, unde e „leaganul democratiei”.
– Faptul ca feministele nu sunt de acord in felul in care vad prostitutia sau altele, e un lucru normal. Se intampla la toate ideologiile/miscarile politice. In nici un domeniu nu e unitate totala, clara, decat daca e un cult…cam cum e MAGA cu Trump. Libertarienii de exemplu sunt foarte divizati pe tema avortului.
– Identitatea de gen e o idiotenie de dragul de a fii inclusiiiiiiiive(a se citi acest cuvant pe un ton de pitipoanca de mall) cu transii…. si nici aia nu sunt transi. Pentru ca nu poti deveni din barbat femeie. Poti sa iti faci cate operatii estetice vrei, structura ta osoasa si ADN-ul tau arata ca tot barbat esti si la sute de ani dupa ce mori si se uita arheologii la oasele tale isi pot da seama daca ai fost barbat sau femeie. Sigur, la cat de avansate sunt operatiile estetice, un barbat poate sa arate ca o femeie. Dar doar arata, nu inseamna ca si e. Si eu pot sa merg in padure intr-un costum de urs foarte bine facut si sa sperii oamenii care fac drumetii, dar eu si in momentul ala tot om sunt. De asemenea, exista barbati travestiti, aia recunosc ca is barbati chiar si cand se travestesc. De obicei din cauza ca nu isi fac operatii se vede ca is barbati, dar daca unul are pielea mai fina, poate pacali lumea ca e femeie cu toate ca el si in acel moment se considera barbat. Ce incerc sa spun prin aceste exemple e faptul ca confuzia nu e realitate!
Revenind la identitatea de gen, daca un barbat se „simte femeie”, in principiu inseamna ca are multa feminitate in el. Feminitatea si masculinitatea au fundatia in biologie, in hormoni precum estrogen si testosteron dar ulterior se dezvolta prin constructii sociale. Dar feminitatea e una, si femeia e alta. Feminitatea e o constructie sociala de la un punct incolo, femeia nu e. Si parca femimistele spuneau ca o femeie nu trebuie sa fie feminina ca sa fie femeie, poate fii cum vrea ea. Si asta e una din ideile feministe cu care am fost de acord intotdeauna. Daca una vrea sa fie grasa, neepilata pe picioare, cheala in cap, sa vorbeasca vulgar, sa sa imbrace ca un barbat, sa fie foarte masculina, eu zic ca e dreptul ei sa fie asa. La transi, deseori progresistii spun ca ei au „un creier de femeie intr-un corp de barbat” … dar asta inseamna ca exista asa ceva precum un „creier de femeie”, deci exista stereotipuri care sunt valide si femeile trebuie sa fie feminine, altfel nu sunt femei adevarate… caci si daca mergi pe ideea ca femeia e o constructie sociala, tot trebuie sa existe reguli/stereotipuri care fac respectiva constructie sociala sa fie valida. Daca nu e nici o regula si tot ce trebuie sa faci e sa spui „ma identific ca femeie” – atunci cuvantul femeie nu mai are nici un sens. Apropo, in acest caz, daca barbatii se identifica toti ca femei inseamna ca nu mai exista patriarhat si feminismul ar disparea… nu?