Eu nu cred că ești fericită

Zilele trecute am deschis Instagramul pentru câteva momente și pentru că am degete opozabile luate de la second-hand am deschis un story în încercarea de a face cu totul altceva.

Era story-ul unei tinere pe care o urmăresc pe rețelele de socializare din complezența specifică. Cel mai probabil aveți și voi câteva persoane prin lista de Facebook/Instagram cărora le-ați dat follow doar pentru că… nu există un motiv logic. Nu interacționați, nu vă scrieți, nimic. Doar d-aia.

Video-ul pe care l-am văzut voia să ne arate că ea e fericită.

Zâmbea, dansa, se simțea bine în fața camerei. M-am uitat, am închis și apoi m-am gândit: oare cine se simte atât de bine, are o viață atât de împlinită, încât își spune „trebuie să arăt străinilor (99% din „friendșii” de pe internet nu te cunosc și nu cred că ai bea o apă cu ei) ce persoană fericită sunt?”.

Așa am ajuns la scurta concluzie că majoritatea zdrobitoare a fericiților de online sunt triști. Paradoxal, nu?

Dacă erai cu adevărat o persoană fericită nu-ți consumai timpul să arăți și altora. Stăteai acolo cu fericirea ta. Mai ales când sursa fericirii nu e palpabilă, nu o poți da ca exemplu („sunt fericit pentru că…”). Unii postează doar manifestarea fericirii. Sursa e ascunsă…

Când ești fericit n-ai timp să te oprești din ce te împlinește ca să urli aiurea-n virtual „ce bine de mine”. E fix motivul pentru care nu vedem persoane urlând de fericire pe stradă. Pentru că ai părea dubios, fals, exagerat, dezechilibrat. Vedem oameni veseli, zâmbitori, dar nici măcar unul întreg la cap nu se pune în fața ta să strige „UITE! SUNT FERICIT!”.

Bine, o altă întrebare bună e dacă peretele de social-media e strada, ori locuința omului. Că dacă wall-ul meu de Facebook/Instagram e stradă înseamnă că ai o problemă să zbieri că ești bine. Dacă eu am intrat la tine în casa virtuală ca să-ți văd entuziasmul (uneori de mai multe ori) înseamnă că eu am o problemă.

Altfel spus, persoanele exagerat de vesele și împlinite pe Facebook/Instagram îmi stârnesc un sentiment de neîncredere. Aproape că-mi vine să le întreb dacă sunt bine. Pe bune.

Din umila experiență de online cred pot reduce rețelele sociale la câteva categorii:

• Ăia răi/supărați/hateri care consideră că pe net pot avea o voce;
• Ăia îndrăgostiți de sine și suferinzi de un complex al propriului reality-show;
• Ăia triști, dar preocupați să-și zugrăvească în roz imaginea socială;
• Cei care vând/promovează chestii (sau pe sine);
• Părinții care vor să vadă poze cu odraslele, să afle ce au mai făcut, pe unde și să le lase comentarii cu mesaje care țin de intimitatea familiei.

Dacă-ți dispare furia, dacă ești cu adevărat fericit (sau împlinit), n-ai ce să vinzi și-ți suni părinții și prietenii des (ori vorbești cu ei în privat) nu prea ai motive să arăți altora că ești bine.

Că nu ești.

Gata, am fost rău. Mă duc să fiu FERICIT! YUHU!

P.S. – textul ăsta pică numai bine pe 8 martie când mulți și multe vor exagera împlinirea pe Facebook și Instagram.