Ce înțelegi din „schimbă țara”?

Am vaga impresie că de câteva zile mi-am lipsit cititorii de doza demotivațională așa că am de gând să mă revanșez, cu mintea odihnită de o călătorie oarecum inițiatică. Dar nu vă panicați pentru că știți deja din episoadele de Youtube că-n spatele fiecărui moment „pesimist” (cum îl consideră hiper-optimiștii) se află un gând de bine.

Pentru unii o să sune surprinzător, dar să știți că istoria nu așteaptă pe fiecare în parte.

Nu există un consens internațional în cadrul căruia țările dezvoltate și-au spus „hai să ne oprim noi o țâră ca să ajungă și ceilalți la nivelul nostru”. Nici pomeneală. Fiecare națiune are o viteză la care nu e dispusă să renunțe din punctul în care își dă seama că totul merge strună. O viteză, un drum.

Spun asta pentru a relaxa acele persoane care cred că în X număr de ani țara lor va ajunge la nivelul Y. Dacă Y stagnează, altfel decalajul o să fie mereu acolo. Da, poți avea drumuri ca-n Y, dar n-o să ai niciodată mintea celor care merg pe acele drumuri.

Dar mi-am dat seama că e o problemă și în cuvântul „decalaj”. De cele mai multe ori auzim „decalajul dintre România și Y este de… ani”. Dar e greșit. Nu e un decalaj. Nu e ca și cum România merge pe aceleași metaforice șine de tren, ori șosele, cu țările la care tânjește (dacă prin absurd ar avea acest sentiment – dar cum să vrei ca alții?). Nu există acest traseu, drum pe care țările Y sunt în față și România tot țipă de undeva din spate „vă rog, așteptați!”. Fiecare țară are un drum separat, construit pe baze sociale, istorice, economice, geografice, religioase ș.a.m.d.. Da, drumurile unor țări se intersectează (cu prietenie), ba chiar merg în paralel, dar altele nu se întâlnesc niciodată. Niciodată. Aici nu mai e vorba de decalaj, sunt doar „planete” diferite. Între astfel de drumuri pot exista cel mult punți, poate o pasarelă norocoasă, dar intersecție niciodată.

Din păcate (conform gusturilor personale), cu mintea și lecturile de acum îmi dau seama că România nu va ajunge (în timp vieții mele) la nivelul dorit de mine pentru o țară. Și nu vorbesc de vreun handicap economic pentru că România nu e vreo sărăcie, ci îi lipsește bagajul istoric din care să rezulte aceea mentalitate care poate săpa prin munți, seca mlaștini, curăța păduri, tolera intolerabilul, vedea multul în puțin…

Sunt n-jpe factori care duc la diferența între români și locuitorii din Y și diferența n-o să se schimbe în 40-50 sau 100 de ani. Și gândind ca un Y, adică adoptând o mentalitate în care n-am crescut dar care m-a atras, pot spune că avem doar o viață așa că hai să scoatem ce e mai bun din ea. Individual.

România nu va interioriza cu sinceritate (și sacrificiu pe ici-colo) un set de valori care pot face viața mai simplă, mai veselă, mai tolerantă, mai relaxantă. Pentru că la temelia ei se află o altă credință, superstiții mai puternice (superstiții care dictează și curiozitatea/cercetarea/reflexia), o altă geografie, faună și floră față de care poporenii se comportă așa cum se poate. Pur și simplu e altfel și acel altfel construiește o altfel de gândire colectivă.

Și eu am fost o perioadă adeptul „legilor mai dure”, dar o lege mai dură fără o respectare a ei e doar un altceva de fentat. Și ca să ajungi la respectul pentru lege, ordine, colectiv ai de parcurs o altă istorie.

Poate că cel mai românesc lucru la mine în momentul ăsta e tocmai fatalismul rândurilor de mai sus, dar aș contrazice și această șablonare: nu-i fatalism (am stabilit că nu deraiem – și dacă o facem ce?, nu mergem mereu împotriva vântului). Așa că nu, nu e tragic, e ceea ce e. Și fiecare națiune are un „ceea ce e”. Trebuie doar să alegi dacă-ți place „ceea ce e”-ul sau nu.

Cu toate astea mi se pare că România, ambițioasă în propriul traseu și arogantă în propria misiune, greșește lăsând granițele minții deschise pentru cetățenii ei. Îi lasă să guste din bomboanele altor culturi, dulciuri care acasă nu se vor produce niciodată. Și pofta frustrează și în unele cazuri câștigă, oamenii alegând să trăiască la sursa plăcere. Acum îi înțeleg mai bine ca oricând pe conservatori. Singura scăpare e să păstrezi totul așa cum e și să joci cartea „noi avem propriul traseu, încetați cu exemplele altora”. Altfel e posibil să fie o ciorbă culturală (oricum simt că trăiesc într-un borș, bule care se unesc, ori se separă precum uleiul în ciorbă). Cam așa resimt eu România.

Dacă n-am fost prea clar și concis în gânduri e pentru că și eu trăiesc o stare de confuzie național-emoțională.

Ba chiar mă gândesc la faptul că o parte din părinții noștri au investit într-o educație care acum le dă palme și le arată trecutul cu degetul. Ți-au spus să citești, să-ți deschizi mintea, să vezi lucrurile așa cum le văd și alții. Ăia la care au tânjit și ei, dar n-au avut acces. Acum te ceartă că nu mai vrei lucrurile ca ei, „cum se face”, „cum e datina”.

Închei aceste gânduri cu dilema unei fraze pe care o mai aud în campanii electorale: „tu poți să schimbi țara!” (și variațiuni). Problema e că din fraza asta se pot înțelege două lucruri diferite. Total diferite.  Rămâne să decidă fiecare dacă schimbă țara sau schimbă țara.