Am învins. Cerșetorii sunt bogați

Zilele trecute a postat cineva pe Reddit despre cerșetorii din metroul bucureștean. Că-s mulți, îi vezi, îi simți. Nu ca la Cluj. 

Printre multele comentarii mi-a sărit în ochi modelul de gândire care nu mai surprinde atât de mult: românii care cred că cerșetorii sunt niște ultra-bogați care trăiesc în case luxoase și după ce își parchează limuzinele de zeci de mii de euro se pun pe cerșit, 8 ore cu pauză de masă și bonuri de masă incluse.

Nu-i surprinzător să vezi că mulți au perspectiva asta, și sunt tentat să spun că nici măcar nu greșesc dacă au ajuns să creadă asta. Ce vină ai putea avea dacă zeci de ani s-a bătut moneda pe faptul că cerșetorii sunt în proporție covârșitoare niște escroci sentimentali? Ești vinovat că nu te documentezi, ori că refuzi datele concrete, dar pentru ce s-a așternut inițial în mintea ta nu pot să te judec prea aspru. Ce vină avem, la nivel colectiv, pentru cum suntem crescuți?

Țin minte că presa anilor 90-2000 avea o plăcere din a prezenta des articole despre cerșetorii care ziua stăteau în intersecții și noaptea dormeau la Intercontinental. Tabloidele erau fierte pe astfel de articole și la cum știm astăzi că se făcea jurnalism atunci nu m-aș mira să aflu că totul era ficțiune (precum la rubrica „Poșta Redacției” de la cele mai multe publicații). 

Pompează tu stereotipul cerșetorului „lepră socială” în frustratul care muncește și vezi ce se întâmplă.

Apoi a fost și filmul „Filantropica”, pe care unii îl interpretează altfel. Unii au înțeles din film că cerșetorii sunt cu toții niște mincinoși, nu că e o industrie de oameni exploatați. De altfel, cartea McMafia de Misha Glenny tocmai asta își propune: să arate că în spatele unor percepții (de escrocherie emoțională) se află un întreg mecanism. Cerșetorie, prostituție, trafic de organe, toate conduse abil de mafioți, politicieni, oameni cu influență din zeci de țări. Și toate se mișcă abil în subteran pentru că plebeul dă cu bâta în ăla/aia de pe trotuar. 

Când mergi la muncă, obosit și stresat, nu că te enervează mutilatul care stă pe trotuar cu mâna întinsă? În ciuda ta nu pune un sacou pe el, un ghiozdan de laptop în spate și nu-ți sparge ochii-n Excel. Mama lor de minori, cum stau să cerșească în loc să învețe ca al tău.

Conspiraționist vorbind, parcă e interesul cuiva ca vulgul să creadă că cerșetorul e un bogat care nu vrea să muncească, iar prostituata o nenorocită care nu doar că nu vrea să muncească (ca tine), dar îi mai place să-și vândă și corpul pentru bani (alegând un venit „ușor” spre deosebire de normalul muncitoresc, nu?).

Stereotipizarea cerșetorului care e bogat o găsești în multe reprezentări populare: film, stand up, literatură. Are un exotism care atrage, dar câți din public sunt capabili să distingă excepția de la regulă? E țara plină de indivizi care îți generalizează excepționalul cu un exemplu de tipul „știu un tip care știe o femeie, care are o vecină, la trei străzi de o bunică…”.

„Cerșetorul bogat” are și alte înfățișări. Uneori e ungurul din secuime care nu-ți dă pâine că n-ai cerut în maghiară. Homosexualul care-ți învață copilul să homosex. Romul care fură. Femeia care e proastă pentru că e femeie. Știrbul din rural care nu votează cum trebuie că vrea să-ți fure viitorul. Bugetarul care nu vrea să te ajute. Lista poate continua. „Cerșetorul bogat” nu e niciodată ăla care provoacă buba. 

Ce ne mai învață cerșetorii e că societățile de tipul acesteia plasează neajunsul în registrul „cine nu e ca mine/nu se chinuie ca mine e împotriva mea”. Cum normalul e să cerșești în câmpul muncii, a o face freelancer e aproape un atac la persoană. De unde și aplauzele de focă la criminalizarea cerșetoriei. Practic, sărăcia dezumanizantă e ilegală.