S-au dus naiba vremurile când oamenii urau puține lucruri, dar intens.
Cum ar spune spiritele romantice, erau „timpurile simple” . Îl antipatizai pe Vasile că are capre și-ți doreai să-i moară cireada. Eventual îi furai și muierea. Bine, poate îi dădeai și o lopată-n cap. Dar atât! Nu-ți oboseai mintea.
Prin anii `90 era la fel de simplu. În copilărie nu-mi plăceau puține lucruri.
Țin minte că uram o colegă de I-IV că avea jucării d-alea mișto de vedeam noi în reclame pe Cartoon Network. Și se lăuda cu asta. Nu-l suportam nici pe fotbalistul clasei și mi se părea mereu că e favorizat, atât în clasă cât și pe teren. Uram legumele. Uram Dinamo pentru că eram familie de steliști. Uram să dorm la prânz și nu suportam temele.
Apoi am crescut, dar am păstrat o listă mică de lucruri pe care le uram.
În liceu uram rasismul și homofobia (puteai să juri că uram să fiu virgin, dar cu asta te obișnuiești) și până la Bac mi-am dat seama că urăsc și inegalitatea de șanse, autoritatea și religia sub formă de instituție.
Dar apoi te izbești de viață și lista cu „urăsc” se umple precum căruciorul la cumpărături când mergi nemâncat (demonstrat științific, dacă faci cumpărături alimentare pe stomacul gol ai tendința să pui mai multe lucruri în coș).
Acum nu-i suport p-ăștia anti-vaccin care par sosiți dintr-o carte cu Harry Potter. Mă deranjează nesimțiții din trafic, porcii din mijloacele de transport în comun, cretini din politică, fufele din mass-media, taximetriștii ghelboși, habotnicii, popii, pensionarii răi, copiii rebeli, firmele de haine, corporațiile, vremea, faptul că timpul trece prea repede ș.a.m.d..
Greu se trăiește când ura îți consuma atâta timp.
Dar e bine să te bucuri de lucruri mici din viață. Precum textul ăsta. Mi-a plăcut să-l scriu.
Exceptând faptul că l-am scris într-o căldură insuportabilă.
Și urăsc să fie prea cald.
