De fiecare dată când revin în București, acasă, (mai ales) după câteva zile de Timișoara, Cluj, Brașov ș.a.m.d., mă simt nașpa. Nervos, irascibil, mofturos. Imediat ce trec de indicatorul ăla urât cu „București” devin bucureștean. Ursuz. Rău. Bombănitor.
Când mai merg prin țară îi mai aud pe câte unii spunând, foarte siguri pe ei, că „Bucureștiul este groaznic”. Mă uit la ei dojenitor și-mi spun în minte: habar n-aveți să urâți orașul ăsta. Doar un bucureștean știe cu adevărat cât este de îngrozitor orașul ăsta. Voi n-ați văzut nimic, ci doar o spoială a mizeriei.
Ce e urât la București? Aproape totul. De fapt, exceptând prietenii și rudele, e ceva ce face orașul ăsta trăibil? Te poți uita la București și poți spune „mă văd îmbătrânind aici!”?
E mare. Un oraș mare, greu de parcurs, obositor, plictisitor vizual și urât, cu prea puține zone plăcute ochiului în timpul unei plimbări la pas.
Greoi. Evoluează cu viteza unei babe de 90 de ani care încearcă să învețe Photoshop, ea neștiind să facă decât mileuri.
Pute. Orașul ăsta pare că adună toate miresmele din univers. Dacă vii din Brașov sau Sibiu o să remarci imediat că-n București nu există oxigen. Oamenii respiră gaze de eșapament, praf și aere de mall. Dacă n-am avea parfumul restaurantelor, șaormeriilor sau fast-food-urilor nu vreau să mă gândesc ce am trage în nări.
E aglomerat. Nu știu unde, sau cum se extinde orașul ăsta, dar nu pare niciodată aerisit. Și dacă ar face autostrăzi suspendate peste autostrăzi suspendate tot haos am avea pe străzi. Forțat de împrejurări sau mentalitate, bucureșteanul nu poate și nu vrea să renunțe la mașină.
Șanse? Mulți se bat cu pumnul în piept că „aici sunt oportunități”, dar direct proporțional cu aceste „oportunități” sunt și mitocani, nebuni, sălbatici, needucați și psihopați. Și ajung să cred că acel „dat pe mere, luat pe pere” se aplică.
Toți oamenii în orașul ăsta sunt grăbiți și isterici. Toți fug, depășesc, aleargă să ajungă „acolo” și „dincolo”. Ăsta nu-i un furnicar, ci o șerpărie.
Nu, nu e un oraș dezvoltat doar pentru că are mai multe mall-uri. Sunt doar mai mulți clienți. „Are viață de noapte că-s multe cluburi și localuri”. Și mergi vreodată în toate? Crezi că dacă te muți într-un oraș cu trei cluburi o să faci naveta între ele? Așa e și-n București. 10000 de localuri și tu mergi mereu în aceleași două.
„În București e cultură”. De obicei aud asta de la oameni care merg de maxim două ori pe an la teatru. Hai sictir. Dacă-ți place teatrul te duci să vezi o piesă bună și la 300 de km. Uite unde nu mai poți tu de atâta cultură: cum ieși de la muncă te oprești fix în sala de spectacol!
Știu că și-n alte orașe sunt mitocani. De curând mi-am luat claxoane nervoase în Cluj de la un clujean. Conducea un BMW, dar mitul șoferului calm cu numere de CJ a fost spulberat. Nu sunt visător, aud că și-n Timișoara sunt clanuri de interlopi, că-n Brașov unii votează cretini. Totuși, tot în România sunt și celelalte orașe, dar cantitatea de nebuni e mai mică. Unde mai pui că dacă-i și puțin aer curat, liniște, mediu mai sigur de crescut un copil… parcă nu te mai deranjează așa tare un claxon. Unul. Nu 10 în 10 minute.
„Bine bă, dar atunci de ce stai în București?”. Că-i greu să pleci așa, oricând. Nu poți să-ți faci mâine ghiozdanul și să te muți. Încă-mi dau timp, ani dacă e nevoie. Dar îmi place să cred că o să le ofer copiilor mei oportunitatea de a crește într-un mediu mai liniștit, mai curat, mai civilizat.
Din păcate nu cred că orașul ăsta se va schimba vreodată senzațional de mult. O să facă pași mici și timizi. Mai o pistă de biciclete, mai o barcă pe râu, dar niciodată ceva WOW.
Până atunci, nu te mai plânge că ai fost nevoit să stai câteva zile/săptămâni/luni în București și că-i greu. Stai o viață și vezi atunci…
P.S. – e posibil să exagerez eu și pur și simplu să fie o nepotrivire de caracter între mine și București. Dar niciodată nu mi-au plăcut femeile expansive, obositoare și avide de atenție.
