Am postat pe Facebook o scurtă (și aparent brutală) observație:
Așa cum o să vedeți și în secțiunea de comentarii, destul de mulți oameni s-au supărat. Persoane 50+ care consideră că judecata mea e prea aspră, lacunară în a înțelege contextele socio-economice ale generației X/Boomeri, că de fapt s-a făcut suficient, alții au menționat că nici ei n-au primit altceva mai bun de la înaintași, câteva reamintiri ale faptul că sunt (totuși) generația care a făcut revoluția din 1989 ș.a.m.d..
N-aș vrea să fiu cel care dă și fuge așa că am zis să fiu ceva mai argumentat în cele spuse în minimalista postare.
Dar înainte, să știți că acum trei ani am creionat într-un alt text pe o temă similară câteva idei care astăzi simt că prind o formă și mai ușor de dibuit în ceața istoriei. Firește, nu urmează să citiți Perfecțiunea Subiectului pentru că am o viață la dispoziție să îmi perfecționez/schimb perspectiva, dar din ce am mai acumulat (lecturi și experiențe) ce urmează să citiți este ceva ce simt și cred în 2026. Vedem ce se mai schimbă până în 2029. 2032. 2035…
Câteva gânduri despre generații
La nivel global avem un sistem americănesc de a ne raporta la generații. Avem GI Generation – zisă și „The Greatest Generation” (1901 – 1927), Silent Generation (1928 – 1945), Baby Boom – a.k.a. Boomeri (1946 – 1964), X (1965 – 1980), Millennial (1981 – 1996), Z – a.k.a. Zoomer (1997 – 2010), Alpha (2010 – 2024) și Beta (2025 – 2039).
Nu sunt de acord că aceeași încadrare funcționează și pentru România. Dacă pentru GI și Silent Generation nu am suficiente cunoștințe, Boomerii și Xării români mi se par două generații care au foarte multe în comun. Cum România în perioada comunistă nu a avut un moment Woodstock/Summer of Love/Roe vs Wade (o revoluție socială/sexuală), constat – deja fără surprindere, că suficient de mulți Xări au moștenit aproape în totalitate ce au primit de la Boomeri ca lecții de viață și mod de a te raporta la ea. Pălăria e nițel schimbată.
Nu ne permite timpul și formatul (doar e un text de blog), dar în cazul relației Boomer-X se vede că cei mai mulți dintre ei au trăit împreună (model de locuire la comun, în case mari, ori mai multe generații în același apartament), ori forțați de neajunsurile din comunism au conviețuit mai strâns. Dependența X-ărului urbanizat de Boomerul rămas în rural era mai mare, față de a Millennialului/Z-ului față de părinții lui. De altfel, e tot mai des întâlnit să ai familii de millenniali/Z care nu colaborează deloc cu generațiile anterioare la creșterea copiilor. Ochiometric, părinții millenniali/Z sunt poate cei mai singuratici părinți din tot ce a însemnat model familial până acum. Mergeți în părculețe și întrebați „vă ajută cineva cu copilul/copiii?” și notați câți au o familie extinsă pe care să se bazeze.
Chiar dacă și astăzi avem amintiri milleniale/Z despre pachete primite cu trenul/microbuzul de la părinții rămași acasă, ele sunt la o scală net inferioară de ce implica relația dintre cele două generații care au trăit comunismul din plin.
Și mai simplu spus, vă invit să testați diferențele și asemănările dintre Boomeri și Xări pe aspecte care țin de mentalitate (fobii sociale, tensiuni, raportări la Celălalt, percepția despre Străin, deschiderea la nou ș.a.m.d.) și o să vedeți că diferențele sunt neglijabile în (prea) multe cazuri.
Motiv pentru care o să-mi permit ca în tot ceea ce spun mai jos să simplific: Boomeri și Xări merg aproape mână în mână, chiar dacă unii aveau 30 de ani la revoluție, iar alții 10 ani. Să-mi fie cu iertare, știu sigur că și printre Xări au fost temperamente care s-au opus boomerismului din proximitate (altă muzică, alte haine), dar pentru cei mai mulți cred că sărăcia post-comunistă și rigiditatea de acasă n-a oferit un sol prea fertil pentru o transformare fundamentală în societate. Motiv pentru care astăzi ai Xări care se comportă mai boomeristic decât părinții lor, oricât de „rockeri” nonconformiși și anti-sistem au fost în tinerețea lor.
(doar o mică paranteză. Când spun că România n-a avut o revoluție culturală în timpul Boomerilor/Xărilor mă refer în special la faptul că părinții noștri ascultau toți drogații – Jim Morrison, Jimmy Hendrix, Mick Jagger etc., „înțelegând” ce spun ăia după ce balotau vin de țară. În filmul Metronom o să vedeți tipul ăsta de experimentare a americănescului pe pământ comunist românesc. Morrison îți cânta ce prăjeli vedea pe acid și tu „o simt frate” pe tulburel. Iar un prieten millennial mi-a povestit că mama lui îi spunea toată copilăria că îi place AC/DC, le asculta casetele pe ascuns, bla bla. Ani mai târziu a vrut băiatul să-și ducă mama la un concert, când au venit la București. Femeia n-a înțeles cine-s „sataniștii” ăia de pe afișul evenimentului, că n-au treabă cu rockerii copilăriei ei, în care accesul la pop-culture occidental era homeopat)
Clar mai sunt multe detalii de dat aici, iar exploatarea relației Boomeri-Xări mi se pare una dintre cele mai interesante teme de cercetare pentru cine e interesat de sociologia-antropologia familiei românești, dar din umilele experiențe și observații cele două au stat atât de mult împreună (în special în rural și urbanul mic) încât aproape s-au contopit în cuget și simțiri.
Cât de vinovată poate să fie o generație?
În lucrarea „A Generation of Sociopaths: How the Baby Boomers Betrayed America”, Bruce Cannon Gibney folosește termenul de „sociopați” ca metaforă, nu diagnostic psihiatric, dar își propune să atragă atenția că Boomerii americani (1946 – 1964) sunt cei care au beneficiat de condiții economice și sociale excepțional de favorabile, dar au luat decizii politice și economice egoiste, cu un mare cost pentru generațiile următoare.
Ce spune Gibney (pe scurt): Boomerii au consumat mai mult decât au investit, au acumulat datorii publice, au făcut locuințele mai puțin accesibile, au afectat mobilitatea socială, au degradat mediul, și au concentrat puterea politică.
Ca și în cazul altor țări și contexte, și Boomerii americani s-au uitat apoi la ce a venit după ei, au conștientizat nasolul de ansamblu (oare cine a făcut buba?) și au zis un (românesc) „ăștia or să ne plătească nouă pensiile?” (cu toate că SUA & Pensie = baba și mitraliera. Nu merge, că la ei o babă chiar poate avea o mitralieră…).
Cartea lui Gibney, oricât de polemică și contestată din anumite perspective, are un dar: deschide ușa unei conversații necesare, dar inconfortabile, că o generație poate trece printr-o analiză, o anamneză socială. Atitudine care mi se pare eliberatoare, nu pentru cei de după, ci tocmai pentru generația pusă sub lupă. Normal, cei vizați nu văd mereu lucrurile așa, se pot considera luați la țintă, dar asta mi se pare o atitudine cam snowflake (ba-dum-tsss! Te-ai prins? Că tocmai boomerii îi fac snowflake pe tineri… ha).
Boomerii/Xării noștri nu-s ca ăia americani. N-au făcut greșelile lor. N-aveau cum. Dar le-au făcut pe ale lor și ar trebui să găsească o modalitate prin care să recunoască mai mult de una („l-am votat pe Iliescu”). Atât.
Ce încerc să spun e că generația care a făcut Revoluția e tot aia care a făcut și Becali, Vanghelie, ori sistemul educațional în care ne scăldăm de 35 de ani. Ăia curajoși care l-au dat jos pe Ceaușescu au reușit (cumva) să urce figuri pe care astăzi nu și le asumă. Zdrobitor de mulți lideri politici de azi sunt din generația lor. Sunt de-ai lor. Nici nu-mi dau seama: Boomerii&Xării români și-au ieșit sau intrat în zona de confort cu România produsă de ei?
Grindenii, Dragnea, Olguțele, Băseștii, Dăncilele ș.a.m.d. sunt altceva-ul lor? Afaceriștii/bijnițarii anilor 90, care astăzi conduc suficient din țară, au fost o scăpare socială, ori o aspirație motivațională? Ce simte un Boomer/Xăr când se uită la serialul-documentar Cămătarii și vede că suntem contemporani cu politicieni de top aflați mână în mână cu interlopi? Că oameni care conduc sportul românesc, televizuni, ori partide, au fost prieteni la cataramă cu toți infractorii? Nu trezește puțină impotență socială, fie ea și retroactivă?
Pentru mine tot ce am văzut în documentarul Cămătarii (despre care putem discuta zile întregi) mi se pare absolut înfiorător. Și mai sinistru este că o generație a stat cu mâinile în sân (ori așa a lăsat impresia).
Și până la urmă ce?
Mortul de la groapă nu se mai întoarce. Normal. Dar nițică demnitate post-mortem e prea mult?
Este senzațional de supărător să vezi că nu există mai multe voci ale Boomerilor/Xărilor care să spună „copii, noi ne-am trăit traiul, ne-am mâncat mălaiul. Voi cum vedeți lumea asta?”. Tot ce poate să scormonească mintea mea e că am fost contemporani cu Solomon Marcus, o minte senzațională, dar un om cu o inteligență emoțională și socială incredibilă.
Solomon Marcus a murit în 2016. Născut în 1925. Și până aproape de ultimele zile a ținut una și bună că tinerii nu sunt problema, ci sistemul care nu îi ascultă. Vorbea despre cum adulții vorbesc despre tineri, dar nu cu ei. Omul mai avea puțin și atingea borna de 100 de ani, dar era cu mult mai aproape de puștii de 14, față de mulți Boomeri/Xări din spațiul public (ori virtual). Solomon Marcus a fost de departe cel mai cool Zoomer pe care l-a dat România înainte de generația Z.
Solomon Marcus n-are statuie, Păunescu da. Spune și asta ceva despre adulții care se plâng de Selly, traperi și manele.
Iar acum câțiva ani descopeream cartea „Mentalitatea suedeză” a etnologului Åke Daun și citeam cu ciudă: în cultura suedeză generațiile mai în vârstă tind să evite critica directă a tinerilor. E percepută ca o formă de dominare și lipsă de repect. Autonomia tinerilor e acceptată foarte devreme și se acceptă că fiecare generație își construiește propriul stil de viață. Pentru suedezi autonomia este mai importantă decât conformarea la tradițiile familiei. Suedezii (zice Daun) văd diferențele dintre generații ca o consecință firească a schimbării sociale, nu o degradare morală. Vârstnicii nu revendică autoritate. Nu se oferă sfaturi nesolicitate.
La 40 de grade, în autobuzele românești tot mai găsești un Boomer/Xăr care să-ți spună să pui fes copilului că-l trage curentul, apoi se supără că nu-i validezi cunoștințele. Mergeți la mese de familie și vedeți câți analfabeți politic săriți de 50
Cu acestea în minte, privind la ce e România azi (și ce pare să devină), e normal să auzi constant o generație lamentându-se de „tineri”? De tinerii cărora li s-au lăsat vieți mai poluate, condiții de muncă mai nesigure și locuințe doar pe credit de 30 de ani sau deloc? Cum găsește o generație tupeul să se pună pe un piedestal moral când în societatea românească sănătatea psihică și emoțională a devenit un subiect fierbinte aproape în exclusivitate datorită Zoomerilor „sensibili”?
Cum poate o generația care și-a bătut copiii (că doar e ruptă din Rai), tolerând acest tip de discurs, să comenteze parentingul „permisiv” (adică non-violent) al celor mai tineri? Cum de râd cei pe care îi trage curentul de generațiile care au auzit de boala celiacă? Cum să comentezi că nu mai stă nimeni pe afară, la joacă, din moment ce ai asistat la distrugerea spațiului comun?
Putem concluziona că scuze sunt multe (și chiar sunt). Dar supărarea vine pe fondul faptului că (și) generația mea (millennialii) va eșua la fel de glorios precum precedentele. Sunt n-jpe mii de motive pentru care o s-o facă (facem), și toate la fel de juste ca ale precedenților. Dar ce moștenire superbă am lăsa dacă fiecare generație ar avea mai mulți Solomon Marcus, ori suedezi.
Până la urmă, ce am cerut Boomerilor/Xărilor? Să-și analizeze puțin reușitele, chiar și cu riscul unei cenușe în cap. E așa greu pentru generația care l-a dat jos pe Ceaușescu?
Închei cu un citat din partea unei reprezentante a generației mele, pentru care eu și ai mei trebuie să dăm socoteală când o să ne vină rândul: de ce fugem de gândul inconfortabil că n-am făcut destul, ce trebuie, ori poate chiar nimic?
