Prin miezul anilor 90, în Bucureștiul acelor vremuri, se ducea singură la școală. Clasa I. Pleca din cartierul rău famat în care locuia (azi în curs de gentrificare), schimba niște mijloace de transport în comun (autobuze – metrou) și se ducea la școala mai bună de departe.
A făcut asta toată copilăria pentru că părinții munceau și n-au avut timp s-o ducă zilnic la școală. Ori s-o aducă. În prima zi dusă de mânuță, „ăsta-i autobuzul”, „ăsta-i metroul”, „dacă se întâmplă ceva te duci la oamenii ăștia și le spui” și alte informații de tipul acesta într-o epocă fără smartphone, internet oricât-oriunde. Nici măcar celular/telemobil n-avea lumea. Deci în caz de aplică (X) metode.
Eleva de atunci are familie, locuiește în aceeași zonă a orașului și în curând o să-și trimită fetița la școală. Acum școala bună e în cartier, la câteva străzi distanță, cartier care s-a schimbat enorm în tot acest timp. De altfel, Bucureștiul (dpdv al siguranței) e la ani lumină față de anii 90. Datele confirmă aspectul ăsta, fiind mult mai sigur față de orașe precum Londra, Viena, Lisabona, ori Oslo.
Ai putea spune că Bucureștiul (cel puțin o parte a lui – dar m-aș risca să spun o mare a parte a lui raportat la ce era acum 30 de ani) este un oraș unde ai putea să-ți lași copilul să meargă singur la școala din cartier. Sunt cazuri în care nici măcar nu ar trebui să traverseze o stradă mare, unbulevard, ci doar să șerpuiască pentru câteva minute printre blocuri.
Cu toate astea, unii nu fac asta, inclusiv cazul prezentat mai sus.
Motive sunt cu duiumul, dar acum vreau să le tratez doar pe cele care țin de o panică exagerată, un „afară” care sperie astăzi mai mult decât o făcea când chiar erau motive.
Afară „e plin de nebuni”, doar îi vedem prezentați în loop cât e ziua de lungă, jurnaliștii simțind nevoia să-ți ofere de +50 de ori pe zi același deviant, ajungând inevitabil să te convingă că n-a fost unul care a comis o nasoală, ci au fost direct proporțional cu numărul de difuzări al aceleiași știri. Tipul ăsta de impresie a culminat acum câțiva ani când, aflând de la știri că-n cartierul în care locuiesc s-a comis o crimă înfiorătoare, cineva mi-a transmis „să am grijă, ai văzut ce nebuni umblă pe la tine prin cartier”. Firește, e bine să nu riști, dar mai merită să ieșim din case știind că-n istoria de cel puțin 50-100 de ani a orașului s-au comis cel puțin 2-3 crime prin fiecare zonă?
Am mai auzit că „frica păzește pepenii”, dar orașul nu e bostănărie. Vorba aia, trăim într-o societate și trebuie să-i dăm atât credit cât să funcționăm normal și să nu fim la un referendum distanță de o libertate de tipul „nu mai bine purtăm cu toții arme de foc, să ne apărăm în caz de ceva pe stradă?”
Aud părinți că-și duc copiii de mână la școală și-n gimnaziu, chiar și la 10-15 minute de casă, nu care cumva copilului să i se. Că se poate să i se din moment ce lumea e plină de, nu?
Și frica asta nu doar că te blochează într-un rol de taximetrist (eventual unul într-o mașină, mașina fiind sigură, mașina și mai mare fiind și mai sigură, iar cea mai mare mașină fiind cea mai sigură pentru familia ta), dar blochează mintea. De frică ești mereu în alertă. Oamenii în alertă au tendința să ia decizii în registrul tensiunii care îi domină, scade sentimentul comunității și al binelui comun, vor prima dată să-și asigure al lor-ul. Când îți spui că „nu e Dracul chiar așa negru” gândești soluția dintr-o perspectivă mai generală. Și mai calm.
Sunt totuși câteva motive de frică care se perpetuează, ori cărora li s-au zidit – strategic după mine, la temelie: oamenii sunt învățați să se teamă de cerșetori, oamenii fără adăpost și (în ansamblu) sărăcia vizibilă cu ochiul liber. Sărăcia nu trebuie să nască empatie și curiozități pentru înțelegerea (și soluționarea) ei, ci trebuie să stârnească repulsie, frică, revoltă de tip „nu mai bine încetați să mai existați?”
Cum fiecare știe că sărăcia colcăie peste tot, chiar și în cele mai curățele cartiere, copilul trebuie ferit de contactul singur cu această realitate.
Dar mai sunt și părinți care au încredere în copiii lor. Așa că îi spionează doar prin GPS.
Există diverse metode despre care am auzit. Cu telefonul, ori ceasul inteligent. Pe ambele dispozitive poți monta cele necesare să știi unde e copilul, iar la un click distanță poți să-i pornești și microfonul de la mână/din pantaloni, ca să auzi și asculți ce se întâmplă pe lângă el.
Părinții care folosesc aceste dispozitive mi-au spus că o fac pentru siguranță. Să vadă pe unde se joacă pe afară. Dacă chiulește. „Dar nu îl spionăm”. „Dar nu îi ascultăm conversațiile”. Unii copii știu că sunt urmăriți, pentru alții rămâne să afle (cu surprindere, nu?) când vor călca strâmb și un părinte le va reproșa asta, stârnind frici orwelliene.
E ok așa? E asta copilărie pe care le-o dorim celor mici, să-i urmărim din casă pe ecranul unui smartphone ca să vedem dacă n-au părăsit cvartalul? Să le pornim pe ascuns microfonul de la ceas ca să vedem „de orice chestie” dacă nu sunt cumva în vreun pericol? Și dacă îți asculți copilul pe furiș și afli că te bârfește prietenilor pentru ceva ce-l macină pe el, e asta o informație cu care știi să lucrezi? Dar mai mult ca orice, e lumea în care trăiești atât de nebună încât să merite toate fricile și „soluțiile” astea?
Un răspuns
Cred ca asta e cel mai bun si realist articol scris de Bonea. Bravo!