Prin miezul anilor 90, în Bucureștiul acelor vremuri, se ducea singură la școală. Clasa I. Pleca din cartierul rău famat în care locuia (azi în curs de gentrificare), schimba niște mijloace de transport în comun (autobuze – metrou) și se ducea la școala mai bună de departe.
A făcut asta toată copilăria pentru că părinții munceau și n-au avut timp s-o ducă zilnic la școală. Ori s-o aducă. În prima zi dusă de mânuță, „ăsta-i autobuzul”, „ăsta-i metroul”, „dacă se întâmplă ceva te duci la oamenii ăștia și le spui” și alte informații de tipul acesta într-o epocă fără smartphone, internet oricât-oriunde. Nici măcar celular/telemobil n-avea lumea. Deci în caz de aplică (X) metode.
Eleva de atunci are familie, locuiește în aceeași zonă a orașului și în curând o să-și trimită fetița la școală. Acum școala bună e în cartier, la câteva străzi distanță, cartier care s-a schimbat enorm în tot acest timp. De altfel, Bucureștiul (dpdv al siguranței) e la ani lumină față de anii 90. Datele confirmă aspectul ăsta, fiind mult mai sigur față de orașe precum Londra, Viena, Lisabona, ori Oslo.
Ai putea spune că Bucureștiul (cel puțin o parte a lui – dar m-aș risca să spun o mare a parte a lui raportat la ce era acum 30 de ani) este un oraș unde ai putea să-ți lași copilul să meargă singur la școala din cartier. Sunt cazuri în care nici măcar nu ar trebui să traverseze o stradă mare, unbulevard, ci doar să șerpuiască pentru câteva minute printre blocuri.
Cu toate astea, unii nu fac asta, inclusiv cazul prezentat mai sus.
Motive sunt cu duiumul, dar acum vreau să le tratez doar pe cele care țin de o panică exagerată, un „afară” care sperie astăzi mai mult decât o făcea când chiar erau motive.
Afară „e plin de nebuni”, doar îi vedem prezentați în loop cât e ziua de lungă, jurnaliștii simțind nevoia să-ți ofere de +50 de ori pe zi același deviant, ajungând inevitabil să te convingă că n-a fost unul care a comis o nasoală, ci au fost direct proporțional cu numărul de difuzări al aceleiași știri. Tipul ăsta de impresie a culminat acum câțiva ani când, aflând de la știri că-n cartierul în care locuiesc s-a comis o crimă înfiorătoare, cineva mi-a transmis „să am grijă, ai văzut ce nebuni umblă pe la tine prin cartier”. Firește, e bine să nu riști, dar mai merită să ieșim din case știind că-n istoria de cel puțin 50-100 de ani a orașului s-au comis cel puțin 2-3 crime prin fiecare zonă?
Am mai auzit că „frica păzește pepenii”, dar orașul nu e bostănărie. Vorba aia, trăim într-o societate și trebuie să-i dăm atât credit cât să funcționăm normal și să nu fim la un referendum distanță de o libertate de tipul „nu mai bine purtăm cu toții arme de foc, să ne apărăm în caz de ceva pe stradă?”
Aud părinți că-și duc copiii de mână la școală și-n gimnaziu, chiar și la 10-15 minute de casă, nu care cumva copilului să i se. Că se poate să i se din moment ce lumea e plină de, nu?
Și frica asta nu doar că te blochează într-un rol de taximetrist (eventual unul într-o mașină, mașina fiind sigură, mașina și mai mare fiind și mai sigură, iar cea mai mare mașină fiind cea mai sigură pentru familia ta), dar blochează mintea. De frică ești mereu în alertă. Oamenii în alertă au tendința să ia decizii în registrul tensiunii care îi domină, scade sentimentul comunității și al binelui comun, vor prima dată să-și asigure al lor-ul. Când îți spui că „nu e Dracul chiar așa negru” gândești soluția dintr-o perspectivă mai generală. Și mai calm.
Sunt totuși câteva motive de frică care se perpetuează, ori cărora li s-au zidit – strategic după mine, la temelie: oamenii sunt învățați să se teamă de cerșetori, oamenii fără adăpost și (în ansamblu) sărăcia vizibilă cu ochiul liber. Sărăcia nu trebuie să nască empatie și curiozități pentru înțelegerea (și soluționarea) ei, ci trebuie să stârnească repulsie, frică, revoltă de tip „nu mai bine încetați să mai existați?”
Cum fiecare știe că sărăcia colcăie peste tot, chiar și în cele mai curățele cartiere, copilul trebuie ferit de contactul singur cu această realitate.
Dar mai sunt și părinți care au încredere în copiii lor. Așa că îi spionează doar prin GPS.
Există diverse metode despre care am auzit. Cu telefonul, ori ceasul inteligent. Pe ambele dispozitive poți monta cele necesare să știi unde e copilul, iar la un click distanță poți să-i pornești și microfonul de la mână/din pantaloni, ca să auzi și asculți ce se întâmplă pe lângă el.
Părinții care folosesc aceste dispozitive mi-au spus că o fac pentru siguranță. Să vadă pe unde se joacă pe afară. Dacă chiulește. „Dar nu îl spionăm”. „Dar nu îi ascultăm conversațiile”. Unii copii știu că sunt urmăriți, pentru alții rămâne să afle (cu surprindere, nu?) când vor călca strâmb și un părinte le va reproșa asta, stârnind frici orwelliene.
E ok așa? E asta copilărie pe care le-o dorim celor mici, să-i urmărim din casă pe ecranul unui smartphone ca să vedem dacă n-au părăsit cvartalul? Să le pornim pe ascuns microfonul de la ceas ca să vedem „de orice chestie” dacă nu sunt cumva în vreun pericol? Și dacă îți asculți copilul pe furiș și afli că te bârfește prietenilor pentru ceva ce-l macină pe el, e asta o informație cu care știi să lucrezi? Dar mai mult ca orice, e lumea în care trăiești atât de nebună încât să merite toate fricile și „soluțiile” astea?
7 răspunsuri
Cred ca asta e cel mai bun si realist articol scris de Bonea. Bravo!
O să te contrazic un pic folosindu-mă de exemplul personal, atât ca părinte, cât și ca fost copil „cu cheia de gât” în Rahova anilor ’90.
Consider că eu, tu, și ceilalți din generația noastră „cu cheia…” suntem norocoșii supraviețuitori ai acelor vremuri. Poate la tine sau la alții nu e cazul, dar eu am avut câțiva prieteni, vecini, tovarăși de cartier, fete și băieți, care nu prea mai pot să povestească azi lucruri fiindcă ori nu mai sunt printre noi, ori au pățit diverse nasoale, nefiind supravegheați și protejați. Au fost victimele unor violuri, crime, accidente stupide, dispariții, casa de corecție, pușcărie, trafic etc. Părinții lor (și ai noștri) nu au avut posibilitatea spionajului prin GPS, nu au avut timp s-o facă pe „taximetriștii”. Unii dintre ei plâng și acum după copiii lor. Noi avem posibilitatea asta și asta facem, îi protejăm mai mult decât am fost noi protejați.
Din punct de vedere al părintelui care abia l-a lăsat pe băiatul de 13 ani să meargă singur la școală, dar încă îl conduce pe cel de 10 ani, pot spune că nu mi-e teamă pentru el de homeleși, nebuni violenți, săraci. Mi-e teamă de mașini. Mi-e teamă de halul în care se conduce printre blocuri pe străduțe, mi-e teamă de cei care accelerează la trecerea de pietoni, mi-e teamă de mașinile parcate care blochează trotuare și treceri, mi-e teamă de bizonii cărora nu le e teamă. În momentul în care ție, ca adult, ți-e frică să traversezi strada sau să conduci o mașină fiindcă știi că în jurul tău ai o grămadă de demenți care te pot omorî lejer și fără consecințe, nu poți lăsa copilul să facă față singur la asta după modelul „generației cu cheia de gât”. Apropos, văr și prieten bun omorât de mașină în ’94, coleg de școală, clasa a 4-a, lovit pe trecerea de pietoni de un autobuz în ’92, vecin de bloc lovit de mașină și paralizat pe viață în ’96 – și pe atunci era pustiu de străzi, nu ca acum.
Da, Bucureștiul este sigur din foarte multe puncte de vedere, comparativ cu alte orașe din lume, și comparativ cu anii ’90 și 2000, dar din punct de vedere al traficului în nici un caz. Și tocmai aici este marea problemă, fiindcă poți învăța un copil să se ferească de violatori, tâlhari, pedofili sau traficanți, dar cum îl înveți că, dacă s-a născut pe o parte a străzii, e un risc major să treacă pe partea cealaltă fiindcă tot timpul stă la pândă câte un cretin „îmbrăcat” în câteva tone de fier gata gata să treacă peste el?
Total de acord
Ce am citit sună a junglă de motorizate scăpate de sub controlul oamenilor și care îi vânează de sub orice frunză. Parcă nu trăim în același oraș, deși da.
Înțeleg ghinionul, înțeleg grija, dar frica și paranoia, nu. Sincer și realist vorbind, chiar nu e dracul atât de negru.
Un GPS legat la mână sau un microfon în buzunar, sau mâna ta de mâna copilului nu garantează încă o zi de viață niciuna dintre voi că se va feri un accident rutier. Sau se va interveni la timp în caz că nu s-au ferit.
Abilitățile de traversat strada se învață. Ca și cele de ocolit bețivi agresivi sau bătrâni perverși. Dacă nu se pot învăța, se schimbă peisajul pentru a se evita necesitatea traversării străzii.
Că dacă așteptăm după legea corectitudini și a siguranței…
Oricum. Relele sunt multe, dar nu toate sunt rele.
Recomand episodul din serialul black mirror pe Netflix legat de tema asta. Se numește Arkangel (sezonul 4 episodul 2). Nu e necesar sa se vizioneze alte episoade din serial pentru ca nu au legătură între ele.
Da, si eu sunt parinte, copilul este acum clasa a V-a. Vad peste tot in jurul meu fix ce povestesti tu in articol. Apropo, felicitari pentru tot ce ai scris! Mie personal mi se pare fffff trist ca se intampla asa. In mare parte din cazuri. Pentru ca, din fericire pentru unii copii, mai exista inca si parinti normali la cap (eu pe ceilalti ii suspectez de un pic de dileala…sa stii). Lipsa asta acuta de incredere in copilul tau, in societate, in scoala nu poate duce la nimic bun, oricat ne-am chinui sa gasim scuze alora care isi trateaza copiii mai rau decat isi trateaza animalele de companie (care mai au inca dreptul de a isi urma uneori instinctul). Ma felicit, cu scuzele de rigoare pentru lispa de modestie, ca am citit la timp vreo 2-3 carti. PS: Ca fapt divers, copilul meu vine singur de la scoala (care nu era tocmai scoala de cartier, dar nici foarte departe nu era) inca de la clasa a 2a (efectiv nu am avut incotro). Si sa stii ca eram probabil singurii parinti din scoala respectiva, care am fost nevoiti sa dam cu subsemnatul sa poata iesi copilul singur pe poarta scolii, la terminarea programului.
Mi se pare gretos sa supui copilul unei astfel de supravegheri. Mai ales din partea unor parinti care au prins ceva din viata fara de super-tehnologie. Si care s-au bucurat de copilaria lor. Dupa aceea ne plangem ca avem o generatie de snowflakes.