Joburi rușinoase și tineretul care nu vrea să mai muncească

Acum ceva timp eram în tribuna unui stadion și mă uitam la un meci de fotbal. Am avut ocazia să stau lângă un grup foarte interesant: trei arbitri de fotbal și iubitele acestora. 

Dacă aveți vreodată șansa să mergeți la un meci împreună cu un arbitru s-o faceți. Este o experiență cu adevărat altfel. Pentru că eram practic umăr lângă umăr am auzit fără probleme tot ce discutau despre arbitrul din teren și am înțeles de ce se iau unele decizii și cât de dificilă este această meserie. Pentru că meciul era destul de slab ajunsesem să țin cu arbitrul.

Iubitele celor trei au vorbit de un milion de lucruri (și ele foarte ușor de auzit). Nunta uneia dintre ele și cât de dificil e de organizat totul, cum fotbaliștii din teren se dau la ele pe Instagram (fapt confirmat și de iubiții care îl înjurau de zor pe unul din teren), dar a fost o poveste anume care mi-a atras atenția. Una dintre fete le-a spus celorlalte că s-a reîntâlnit cu o fostă colegă de liceu (cu care am dedus că nu s-a înțeles prea bine la școală). „E vânzătoare la Fornetti, mă jur! Eu nu mănânc Fornetti, dar acum mă duc în fiecare zi să-mi iau câte ceva doar ca să mă vadă, știi ce zic?”

Practic, tânara își vizita în fiecare zi fosta colegă de clasă (o dușmancă din liceu) ca s-o umilească. Să-i arate cine e de care parte a tejghelei de Fornetti, cine servește pe cine, cine are un loc de muncă umilitor. Am putea spune că este o răzbunare/tortură vebleniană în care unul face o achiziție de care n-are nevoie („nu-mi place Fornetti”) doar pentru a demonstra un statut, a umili. Nu plătești produsul, ci senzația pe care o ai când cineva pe care nu-l suporți te servește.

Crud.

Dar ce vreau să rețineți de aici nu este atitudinea tinerei de lângă mine, ci alt aspect: faptul că există o ștampilă cu privire la job-ul pe care-l ai. Este umilitor să vinzi la Fornetti. Am mai întâlnit atitudini de tipul acesta și cred că toți știm câteva exemple. Măturătorii stradali sunt priviți de sus. La fel și gunoierii. Am văzut prin corporații nesimțiri la adresa femeilor de la curățenie. Individual și cultural avem un top al locurilor de muncă demne și rușinoase. Și evident că există și o rușine a faptului că ai fost X și ai ajuns Y (X reprezentând un job perceput ca fiind grozav, Y fiind ceva rușinos). Practic, dacă eu de mâine încep să fac livrări de mâncare vor exista indivizi care vor spune că m-am ratat.

Acum câteva săptămâni discutam cu un prieten despre un alt apropiat care are probleme în a angaja tineri în compania lui. Nu o să spun despre ce firmă e vorba, dar poziția pentru care nu găsește om este aceea de individ care răspunde la telefon, salvează niște comenzi/rezervări și se ocupă ca procesul birocratic și hârțogăraia să rezulte într-un client mulțumit de ce și-a comandat/rezervat. 

Sună ușor. Probabil e ușor. E atât de ușor încât cel mai probabil un AI ar putea face asta, dar nevoia clientului de human-touch te obligă să angajezi un om care să încaseze sudălmile și inepțiile tuturor clienților. E demonstrat, clienților le place să înjure un om, un reprezentant uman al firmei, nu un robot. 

Salariul cică-i bun. Orele de muncă flexibile. Și cu toate astea nu se găsesc oameni. Mai ales tineri.

Explicația, pe care eu o consider la prima mână, e că-i tineretul „leneș și îngălat”. Că nu mai vor domnule să pornească de jos. Că, așa cum vituperează (superb cuvânt!) presa, „toți se visează patroni”. Știți materialele, când merg reporterii să vâneze analfabeți care vor să fie patroni, „știri” care mângâie bătrânii sub gușă și îi fac să se simtă mai bine despre ei, orbi la lumea lăsată moștenire pe care, în terminologie de Insula Iubirii, nu vor să și-o asume.

Dar nu e totuși prea simplă explicația asta? Și poate prea ruptă de realitate?

Job-ul menționat mai sus nu are nimic glorios în el. E la fel de lipsit de sens și panaș precum munca în call-center, job pe care l-am avut și eu și pe care îl consider (aproape) chintesența dezumanizării, modul prin care transformi oamenii în saci de box care pe bani foarte puțini o încasează în numele companiei. Atenție, nu spun că e rușinos să lucrezi în call-center, ci că această poziție e toxică pentru om.

Orice om, dar cu atât mai mult tinerii, știu că job-ul ăla nu oferă un statut social de care să te agăți cu mândrie în construirea propriei povești de succes, propriului Vis American. E un job repetitiv, anost, stresant prin natura relației cu potențialii clienți nervoși pe produsul care nu livrează la nivelul cerut de ei, și în esență plictisitor. Evoluția pe poziție este mai degrabă opacă, dar cu ceva efort intelectual se poate inventa (într-un viitor incerc) o poziție de Head-of, Manageruț, Șefulică de Departament ș.a.m.d.. Poziții goale, dar măcar sună bine când le spui bunicilor ce faci.

Dar altfel, așa cum ne-a lăsat moștenire David Graeber, este un „Bullshit job” (un job de rahat).

Au existat mereu „bullshit jobs”? Firește. Până la urmă au fost întotdeauna meserii pe care anumite categorii sociale le-au perceput ca fiind de evitat, indezirabile, că put. Produsele din piele sunt minunate, dar e grozav să le cumperi, nu să le confecționezi. Mai ales dacă e 1750 și știți ce implică asta (poate ați mâncat, nu vreau să vă stric starea). 

Dar raportat la generația care urlă la tinerii de azi că „nu vor să mai muncească”, „să pornească de jos”, le reamintesc faptul că sistemul în care trăim a ștanțat ca fiind rușinoase multe meserii. Oricum, astăzi sunt mult mai multe job-uri, nomenclatorul meseriilor fiind mult mai stufos (cu toate că mai avem momente când privim nostalgici la job-urile care au dispărut). Sunt mai multe. Sunt industrii noi. 

Cum în trecut părinții te voiau „avocat”, „medic”, „inginer”, la fel de bine nu te vor vânzător la Fornetti, ori lustrangiu pe la vreo spălătorie auto. Și nu doar părinții vin cu astfel de pretenții. Bula, anturajul, societatea la nivel macro. Potențialul partener, ba chiar și vecinii. Altfel te simți când ești vecin de bloc cu medici, altfel cu taximetriști, nu?

Am mai discutat de aspectul ăsta și în alte contexte, dar cei mai mulți trăim în societăți care ridiculizează ceea ce numim blue-collar jobs, ori în servicii. Cele mai multe glume se fac despre muncitorii pe șantier, șoferi, chelneri, livratori de mâncare, nu ăia cu salarii de peste 2-3.000 de euro și două săptămâni pe an pe plajele din Maldive. Și glumă cu glumă se construiește percepția că unele meserii sunt de tot râsul, rușinoase. 

Filmul japonez „Perfect Days” (cât și multe alte producții asiatice, vezi și cazul „Parasite”) îmi lasă impresia că vrea să arate gloria job-urilor indezirabile. Există ceva liniștitor și satisfăcător în a curăța toalete publice. Există glorie a meseria de șofer personal, ori menajeră. Dar tot filmele astea arată (în special „Parasite”) că pentru bula superioară (nu trebuie să fie neapărat ultra-bogată, ci pur și simplu cei care sunt cu o treaptă mai sus) meseriile astea și oamenii care le practică put. Filozofia visului american ne spune că acești oameni s-au ratat. Loseri! Și cei mai mulți nu ascund percepția asta. Chit că ești o închipuită din Cluj care se duce la Fornetti ca să-și umilească fosta colegă de clasă, ori vreun bogătaș care vrea să umilească angajații resortului în care-și râgâie autosuficiența, oamenii nu ezită să transmită faptul că anumite job-uri sunt meh, bullshit.

Și nici măcar nu contează salariul.

Un job meh are un cost social uriaș. Cât de mare să fie salariul astfel încât să scapi de oprobiul public? Dacă un vânzător la Fornetti își permite ca din salariu să trăiască precum un ITist mai e rentabil business-ul pentru Fornetti? Mai vrea cineva să fie ITist? Mai are întâietate pe piața romantică un ITist în detrimentul unui „banal” vânzător?

Studiile arată că de la un punct în sus salariul nu te mai face fericit. Există un plafon salarial care odată atins fericirea nu-ți mai crește. Ești fericit că ai ajuns de la 1.000 de euro la 7.000 de euro. Dar fericirea nu se mai modifică dacă ajungi la 20.000 de euro. Și nici mai sus. Pur și simplu atingi fericirea maximă când atingi linia dintre confort și conștientizarea că opulențele sunt irelevante (așa că n-are rost). Și vă reamintesc faptul că am dat cu sapa și am înțeles de ce treaba care rupe cârca nu e rentabilă.

Așa că job-ul apropiatului de mai sus n-are ce să ofere în materie de bani. Pentru ca business-ul să meargă nu poate să ofere un salariu îndeajuns de mare încât să „cumperi” lipsa de panaș a poziției. Și când salariul este mic-mediocru înseamnă că angajatul trebuie să cumpere puțin statut social cu puțini bani. Și asta face ca lucrurile să fie complet neatrăgătoare. Mai ales pe o piață a job-urilor care oferă. Și dacă nu oferă destul tot îți dă impresia că ai opțiuni, ori că visul e după colț. 

Dar salariul trebuie să fie cu atât mai mare cu cât trebuie să achit și nota de plată a unei „rușini” sociale. Și „rușine”, în zilele noastre, este inclusiv un job banal. Dar dacă banii nu sunt suficienți ajungi la vorba lui Norzeatic („muncești ca să-ți permiți să muncești”), o mantră a oamenilor prost plătiți în bullshit jobs, o contrapondere la Nicolae Guță („omule ce prost mai ești/ ce tot strângi și agonisești”).

Până la urmă, de ce să-ți rupi spatele/nervii pentru visul unui patron când poți să-ți rupi spatele/nervii pentru visul tău? Care vis poate să fie Youtube, TikTok, Onlyfans, orice îți oferă piața și nu înseamnă „să dai în cap”. 

„Bine, și atunci?”

Atunci e complicat. Pentru că precum în filmele menționate mai sus, angajatorii unor job-uri „rușinoase” nu trebuie să se blocheze în salarii și beneficii. Nu există îndeajuns de mulți bani încât să speli rușinea faptului că unii vin să te umilească la muncă, ori că (în esență) munca ta e degeaba, n-are un rezultat palpabil și nu te poți lăuda cu ea (mai grav, părinții nici măcar nu înțeleg ce faci, ori nu se pot mândri cu asta la masa de Crăciun). 

Angajatorii trebuie să contribuie la incluziunea și importanța socială a unor astfel de meserii. Nu trebuie să lase impresia că după colț sunt alți 1000 de livratori care așteaptă să-și rupă spatele pe caniculă pentru a livra doi burgeri obosiți. Când fac campanii de recrutare trebuie să facă și campanii de awareness prin care să explice poporului de ce e șmecheră poziția respectivă, de ce e utilă, de ce e frumoasă, de ce merită recunoștință. Și nu în stilul fake-optimistă de până acum (vezi abordarea McDonald’s), ci altfel. Mai natural, mai puternic, mai sincer. 

D-aia e important să dăm „bună ziua” șoferului de autobuz când urcăm în mașină. Știi ce zic?

Patronii trebuie să renunțe la mantra „suntem o familie” în timp ce transmit semnale disproporționate: în „familia asta” eu conduc ultimul model de cazan, tu vii cu autobuzul la muncă. Eu îmi pozez prânzurile fancy, tu împuți biroul cu sandviș cu salam. Eu mă selfuiesc pe plaje virgine, tu strângi bani de un weekend la Costinești. Practic, patronache cei motivaționali și cu „și eu am început de jos” transmit constant semnale că de jos-ul s-a mutat la trei metri sub pământ și că m-am ajuns-ul e de neatins, ba chiar inadmisibil de frustrant. 

Cum altfel ne explicăm faptul că în ultimii ani prind melodii precum „Șefu” (Macanache) sau „Nu mă duc la club” (Teo Rose). Ambele melodii au fost la vremea lor (și mult după) meme-uri adoptate de blue-collarși care s-au folosit de versurile pieselor ca debușeu, haz de necaz (vedeți pe TikTok în ce contexte folosesc oamenii melodia „Nu mă duc la club”). Dacă Macanache face un diss șefului abuzator, Teo Rose reușește ceva și mai profund: meta-glorifică munca în timpul weekendului, în timp ce toți ceilalți se distrează. Sunt multe simboluri interesante în videoclip: ea în costum popular, reprezentând munca câmpului (care în contextul publicului ei nu e chiar agricultură, ci mai degrabă urbano-agricultură, adică ce încerca să umilească „reușita” din Cluj).  

E interesant cum sunt ascultate aceste piese. Blue-collarșii le ascultă pasiv-agresiv în timp ce sunt la muncă/în drum spre muncă – memeizând cu umor negru existența, iar șefii lor le ascultă în club, la modul ironic (fiind despre ei, ori despre ce ei nu fac, deci e fun, caterincă, haha!). Acum câțiva ani era un hit românesc (pur și simplu nu-mi amintesc cine cânta) care glorifica viața simplă, bogăția lucrurilor non-materiale. Am aflat că opulenții cluburilor de fițe o ascultau pe repeat la petreceri și se jeleau desfăcând vinuri spumante și aruncând șervețele în aer. 

Mama are o vorbă: „munca nu e rușinoasă”.

Dar știe și ea că există munci rușinoase. Totuși, în funcție de problemele personale începi să muți dunga de la care încep muncile rușinoase. Și de asemenea, cultural suntem crescuți că oricât de grea e munca (ori prost plătită) ai cumva o obligație morală s-o faci. Banul muncit e sfânt, oricât de traumatizant e procesul. Aproape că sunt canonizați oamenii care muncesc pe nimic, dar muncesc. Nu ca ăia care stau cu mâna întinsă (cu toate că uneori mâna întinsă face mai mulți bani).

Acestea fiind zise, nu cred că „tânăra generație” este problema, nesimțită că nu vrea să lucreze și că visează la poziții înalte (și unde e problema dacă au astfel de vise?!).

E poate prima generație care a înțeles că nu merită să ai numite job-uri. După ce că e salariul mic mai plătești și costul rușinii. Evident că-s dispuși să plece de jos, dar cât de jos? Mai ales că jos-ul e foarte jos când angajatorul e foarte sus. 

Doar un naiv ar crede că-și motivează salahorii să tragă tare dacă el coboară din Lamborghini. Să nu uitați că societățile în care oamenii sunt ok cu faptul că au job-uri meh au patroni care vin la birou cu autobuzul. Măcar din când în când. 

Și lucrurile astea nu se rezolvă când patronache și angajații trăiesc în lumi diferite, copiii lor nu se joacă în aceleași parcuri, nu învață în aceleași școli și nici măcar trotuarul nu îl folosesc la fel.

…

Update: Un cititor m-a ajutat să găsesc piesa menționată mai sus. E vorba de Randi, „Visător”. Asta era acum câțiva ani jelania prin cluburi, inclusiv alea cu public foarte bogat, oameni care fluturau mâinile pe sus la versurile „Cum ar fi să sari când vrei peste o zi de muncă/ Să ai puțin, însă puținul să-ți ajungă”. Din nou, o piesă ascultată și simțită diferit de două categorii diferite.