Despre cuvântul ăla cu p…

La Parenting mă refer. O să fie un text lung.

Zilele trecute mergeam pe stradă și am văzut niște parenting care mi-a dat cu virgulă: o mămică îi cumpărase băiețelului ei de 6-7 ani o Fanta de 0.5 litri. Aia cu extras din suc de suc de pe lângă suc care a văzut portocală doar când stătea pe raftul supermarketului. Era pentru el. Era sticla lui de suc. Cumpărată să-i stingă setea. Poate e o observație ridicolă, degeaba, pentru că-n jurul nostru sunt n-jpe mii de asemenea exemple (inclusiv eu mi-am primit dozele de suc în copilărie). Dar când am văzut scena, când am văzut pofta cu care piciul pune mâna pe sticlă și cum mama îi transmite că e toată a lui și că o poate savura liniștit, „nu trebuie s-o bei dintr-un foc”, m-a pălit. Mă uitam la un copil de câțiva ani care în decurs de câteva minute avea să bage în el, cu voia părinților, 0.5 de Fanta. 

Și mai e și scumpă, că s-a făcut vreo 5 lei jumătatea de litru. De banii ăștia iau o portocală, un storcător, o apă minerală și-mi fac Fanta. Am verificat prețurile. Cu puțin efort mă încadrez.

Dar e greu să faci transferul de la Fanta la „Fanta de casă” din același motiv pentru care e greu să-i înveți pe oameni că mâncarea se poate face și cu altceva în afară de sare, piper și (eventual) foi de dafin. Gusturile se educă. E ce englezii numesc „acquired taste”, adică mănânci până-ți place și înveți că-ți face bine. Să nu ceri mereu ceafă de porc cu cartofi prăjiți la terasă e acquired taste. De cele mai multe ori viețile sănătoase ale celor din jur sunt dovezi de acquired taste, mai ales când nouă ni se pare un efort. E acquired taste să-ți gătești, nu să comanzi 24/7.

În hipermarketuri văd o treabă care nu s-a schimbat deloc de când eram eu copil: familii cumpără baxuri de suc, să aibă tot familionul mai mult suc, că le place să bea suc, suc e bun și merge la mic dejun, prânz și cină, ori ca răcoritoare între. Sucul nu e o băutură de ocazie, să-ți dai la evenimente un pahar de cico, ci e omniprezent pe mese și-n meniuri (d-aia am boală pe cinematografe că la meniul care conține găleata de popcorn nu-ți dau apă, singura opțiune e o altă găleată de suc). Nu mai spun de restaurantele unde apa te costă uneori și dublu față de un pahar de suc. 

De altfel, mi-a explicat un chelner faptul că noua lege a obligativității ca localurile să-ți dea apă de la robinet dacă ceri e interpretabilă și unele restaurante o aplică în consecință: îți dăm apă de la robinet dacă vii să ceri de la barul restaurantului de fiecare dată. Chelnerul nu e obligat să-ți aducă la masă. Așa că fă ture ca săracul prin restaurant ca să bei apă, să râdă de tine bogații care dau 20 lei pe o sticlă. Dar mna, îmi rezerv dreptul de a selecta restaurantele la care merg pe baza atitudinii de cârciumăreală cu profit instant.

Revenind.

În copilărie și ai mei îmi cumpărau un bax de suc în timpul ședințelor bilunare de cumpărături. Când debarcam în primul Carrefour din țară (ce experiență pentru anii 2000) știa fiecare ce are de pus în coș. Eu eram responsabil de dulciuri și sucuri. Așa că-mi deșertam poftele, dintre care cele mai memorabile: o cutie întreagă de batoane Măgura, mai multe cornuri Chipicao (alea cu Pokemoni) și baxul de Mountain Dew (pentru că mă identificam cu spiritul rebel din reclame și verdele neon din pahar mă caracteriza). Ai mei nu comentau pentru că voiau „ce e mai bun pentru mine”. Acest „ce e mai bun” e un răspuns firesc al presiunii pe care societatea/media îl pune pe individ. Dacă auzi non-stop că un părinte bun îi face poftele copilului…

Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. 

În continuare există o pătură socială (uriașă) a cărei expresie de iubire față de copil se manifestă în ce și cât îi poate da să mănânce și să bea. Media are același mesaj.

Voiam de mult timp să vorbesc despre faptul că românii n-au ajuns încă în post-materialismul culinar. Cei mai mulți sunt încă acolo, înfipți în materialismul culinar, la mesele pline, grele, expresii ale succesului și reușitei. Sticlele de suc trebuie să troneze pe masă, lângă celelalte sticle de alcool, lângă toate platourile și farfuriile. A face un grătar pentru doar trei mici și un cârnat de om este o abominație și risipă de cărbune/timp/energie. Așa că se optează pentru frigerea mai multor kilograme de carne, astfel încât risipa de carne să pălească în fața demonstrației de succes. Veblen, pupa-i-aș cărțile, avea dreptate când spunea că mai șmecherie îți demonstrezi șmecheria când arăți că poți face risipă de ce contează cu adevărat. Cine s-ar putea lăuda a doua zi că a risipit cărbuni? Altfel sună când ai fript 10 kg de carne și doar ai gustat. 

De altfel, cei mai rasiști dintre conaționali nu-i înjură pe romii care se filmează la chermeze pentru că fac mese mari și risipitoare, ori că-și dau peste cap sistemul digestiv cu un regim alimentar gras, ci-s deranjați că ăia au să umple masa. „De unde au?” Deci ne batem în cantitate, nu calitate. Probabil o nuntă la cort cu regim minimalist, forță pe salate, n-ar provoca invidii și comentarii.

Suntem încă acolo, ca un efect al faptului că (printre altele) o generație încă își exprimă iubirea prin mâncare. D-aia sunt mesele cum sunt, de Paște, de Crăciun și la petreceri. E inutil să faci atât de mult, e barbar să servești atâtea feluri într-o ședere, dar e ușor de înțeles într-o parte de lume care n-are cultura siestei, a statului la o vorbă și a simplei ciuguleli, ci doar îngurgitează satisfăcută că s-a mai găsit un loc în stomac grație Colebilului plimbat în genți. 

Nu intru în detalii, dar cred că se vede moștenirea culinară și a consumului culinar, cu ce ne-am ales de la strămoșii care luau pauză de masă pe câmp doar ca să-și dea nițică putere să mai muncească, nu pentru că erau amorezați de plăcerea conversației și a descoperirii unui dish. Și nici nu vreau să intru într-o conversație despre brânză. Diversitatea brânziferă a neamului mi se pare o expresie a faptului că, așa cum spunea un amic strâin, „vă place vouă blocul ăsta simplu, alb, fără gust, eventual sărat?”. Păi nu spunea bine de Gaulle că-i greu să guvernezi o țară cu 246 de tipuri de brânză? Și el săracul nici n-a numărat bine, că-s peste 1.000, d-aia Franța e așa instabilă social! Pe noi ne ține telemeaua uniți.

Chiar mă bucură puținele manifestări de post-materialism culinar pe care le găsesc prin țară, momentele când ești invitat la o masă frugală și cu substanță în care primează conversația, nicidecum un schimb de „cum e?”, „mai poți?” „îți mai pun?”, „n-ai mâncat tot…” ș.a.m.d., aspecte întreținute și de o obositoare competiție maternă, un Gospodine la Cuțite pentru care medalia de aur vine mâncând până la colaps. Nu știu toate popoarele lumii, dar oare mai sunt multe care la masă, în timp ce mănâncă, vorbesc tot de mâncare? Foarte des surprind mese la care, în timpul balotării, se discută despre ce se va mânca mâine, poimâine… 

În post-materialismul culinar pe care-l surprind la alții ești poftit la ce are omul în frigider, nu există o dare peste cap, nu se bravează cu un efort pe care nu l-a cerut nimeni. Ciugulim ceva ca să nu ne stea gura cât nu vorbim într-un dialog. Atât. 

Revenind la copii.

Așa cum știm și noi de la bunici și părinți, dacă „ți se văd coastele” e semn rău. De altfel, sunt multe expresii ale multului care arată că ai un copil fericit, ori că ești un părinte reușit. Dacă ai un copil mai plinuț înseamnă că e bine crescut. Dacă e prea îmbrăcat când afară e cald înseamnă că ești implicat, grijuliu. Dacă cel mic are toate jucăriile înseamnă că te sacrifici pentru poftele și „nevoile” lui. Și multe alte exemple. 

Parenting-ul ăsta e dificil și fiecare îl face după cum îl simte. Am auzit din aceeași gură „nu-mi spui tu cum să-mi cresc copiii” cât și observații despre cine și câți copii ar trebui să faci unii și alții. Destui sunt șucăriți că unii fac 4-5-6 copii („pentru alocații”), preocupați că n-au toți cele necesare, dar nimeni nu-i așa scandalizat când mai află (dacă află) de cum sunt crescuți unii copii pe Șoseaua Nordului. Adevărul e că, de obicei, bonele îi cresc ok. Părinții îi mai bat și torturează.

În jurul meu a bubuit natalitatea, probabil efect al vaccinării anti-Covid. Zicea bine Șoșoacă și gașca ei că se sterilizează lumea până la a treia generație. Se vede. 

În ultimul an am tot auzit de tot felul de metode de parenting. Montessori, Waldorf, satanisme pe care bula „știu eu cum se face” le refuză pe necitite și nemestecate. Am găsit pe net tot felul de comentarii la adresa acestor practici și mi-am zis „bă, trebuie să fie ceva foarte rău”. Așa că m-am apucat să citesc. Poate că are dreptate ieromonahul Savatie Baștovoi, poate că-s părinții speriați aiurea de tot felul de practici de parenting moderne, când totul e simplu (nu e, Baștovoi e simplist, panicard, transformă cazurile extreme în generalități – mai ales dacă-i vorba de Vest/corporate – și face constant reductio ad Dumnezeu). De altfel, nu cred că Savatie Baștovoi există, cred că e un AI care a scris o carte la cererea părintelui Necula.

Am zis să citesc despre „parentingul modern” și după ce am văzut articolul Mariei Coman despre scandalul de acum câteva luni de la Sera Eden.   

Probabil că aici am greșit eu. 

Eu am crezut, cumva ghidat și de detractorii parentingului modern, că metodele menționate mai sus sunt moderne. Montessori, Waldorf, astea sunt „parentingul modern” pe care Maria Coman și alții ca ea îl acuză că îi face pe copii să dea cu pietre-n cap clienților în restaurante. Am crezut că vin vesticii (că doar de acolo vin concomitent relele și modernitățile) și ne strică progeniturile. 

Eu când eram copil era altfel. Copiii neastâmpărați din spațiul public n-aveau pe Montessori în ei. Și se lepădau de comportament inadecvat cu bătaie. Luau nana acasă, ori direct la locul faptei. De altfel, cu altă ocazie pe aici (blog + newsletter) am aflat că 99% dintre cititorii mei săriți de 25 de ani au primit cel puțin o bătaie de la părinți. Cei mai norocoși au fost doar abuzați psihologic („ești prost/proastă”, „n-o să ajungi nimic”, d-astea). În continuare sunt mulți copii români bătuți, dar nu-s bătuți Montessori, ceea ce probabil e ok, nu?

Ce am aflat citind și vorbind cu părinții care fac parenting modern? Că nu-i chiar așa: de fapt, dacă aplici Montessori/Waldorf sunt foarte multe reguli. Și intrând în casele unora dintre ei am văzut diferența. Copilul pe Montessori înțelege că spațiul de joacă e bine delimitat, copilul pe tradițional înțelege că toată casa e locul lui de joacă (dar la final trebuie să strângă – dacă o face și după câte comentarii e altă discuție). 

De fapt, ce mi s-a părut interesant la parentingul modern e că părintele e încurajat să se comporte cu copilul (încă de când e bebeluș) ca și cum ar avea creier. Fără „lugu lugu” și prosteală infantilă non-stop, îi vorbești ca unei ființe umane. Nu-l tratezi ca pe un neajutorat, îl responsabilizezi, îl inviți să te ajute la gătit, curățenie, îi explici că fiecare în casă are un spațiu (de jucat, de citit, de dormit). Că cică astea îl ajută pe copil să înțeleagă reguli, să fie autonom și responsabil. 

Am zis că poate-s exagerări, dar am văzut în practică. Și apoi mi-am amintit că ai mei, fără să vrea, au făcut niște Montessori cu mine. Tata îmi construise o scară să pot ajunge la chiuveta de la bucătărie și să-mi spăl farfuria. Și eu făceam asta. Și apoi am început să le cer câte 1 leu să le spăl și lor vasele. Și așa am făcut primul milion de euro. Și d-aia îmi place să spăl vasele. 

Dar în același timp ai mei n-au fost Montessori cu altele. De exemplu, așa cum aveam să aflu și din alte familii, gătitul nu e treabă participativă. Copilul nu prea e invitat la procesul ăsta. Așa că la 18 ani când pleacă de acasă se trezește că e analfabet culinar (ceea ce îl face să fie și predispus la fast-food și mizerii). În parentingul modern copilul e invitat de la o vârstă fragedă să gătească. Pentru el e oricum o joacă. Cum îmi plăcea să-l imit pe tata când se bărbierea puteam s-o imit și pe mama că face ciorbă. Și inevitabil să învăț s-o fac. 

Dacă e adevărat, că ăsta e parentingul modern pe care-l înfierează unii… atunci vreau doză dublă. 

Dar cred că e altceva. 

Cred că speriații de parentingul modern sunt, de fapt, speriați de un parenting pe care nu-l cunosc (doar au auzit de el), pe care-l interpretează anecdotic („am văzut eu un copil crescut așa și…”) și sunt și, mai ales, deranjați de gândul că ei nu sunt în acord cu aceste metode. Adică ce știu ei nu e bine. Și știm că nu ne simțim bine când ni se spune că ceea ce știm/ceea ce facem/ceea ce suntem nu e ok. Devenim defensivi, aricioși.

Parentingul modern acuzat de Maria Coman ca fiind vinovat pentru pietrele aruncate de copii prin restaurante nu e altceva decât parenting permisiv și indiferent. Nu e modern. A fost mereu aici. Nu m-aș hazarda să spun că-i neaoș, dar e vechi. Copii d-ăștia crescuți de turmă și inerții („dai cu piatra, plânge omul”) sunt de când eram eu copil. Doar că nu exista un termen englezesc și ușor de demonizat. Când eram mic se spunea că-s „răsfățați”, dar poate că termenul ăsta n-a prins și pentru că se lupta pentru același public cu copiii care aveau autism și plebea nu distingea dintre cele două. Adevărul e că în mentalul colectiv nu prea s-a pus problema de „părinți absenți” sau „indiferenți”. Părinții au fost mereu ok, copiii au fost mereu problema. Și când nu mai sunt copiii problema devine parentingul, care nici atunci nu înseamnă părinții, ci o filozofie care virusează, strică. 

La J’ai Bistrot sau Sera Eden n-a fost problemă de parenting modern, ci de faptul că s-au întâlnit niște situații excepționale și exagerate. S-au întâlnit niște copiii, care n-au fost învățați cu limitările și respectarea spațiului comun (ori care pur și simplu au greșit accidental), cu o comunicare deficitară din partea unor adulți (unde mai pui că unii lucrează-n comunicare). Cred că s-au aliniat planetele așa cum s-a întâmplat atunci când în secuime n-a fost unul servit cu pâine că n-a cerut în maghiară și acum stau toți românii cu morcovul înfipt când tranzitează Miercurea Ciuc și le e foame.

S-a demonstrat din nou ce știm de la profesori: se lucrează greu cu părinții, copiii n-au nimic. Eu dacă eram responsabilul cu afișe de la J’ai Bistrot sau Sera Eden interziceam părinții copiilor care nu știu să respecte spațiul comun, cât și adulții care nu știu să dialog. Și aș interzice oamenii care-și dau ochii peste cap. Ăștia sunt cei mai enervanți. 

Asta cu spațiul comun chiar e boală grea la noi. 

Că vezi lipsa de interes pentru spațiul comun la tot pasul: trotuare, modul în care se parchează, parcuri. Copiii nu primesc prea multe lecții de așa da despre spațiul comun de la adulți. De altfel, a arunca o piatră în cap unuia care mănâncă o ciorbă la restaurant e o expresie destul de fidelă a unei zile normale în trafic. 

Poate că are legătură și cu modul functionalist/oportunist în care ne educăm copiii. Citisem în „Geografia gândirii” (Richard Nisbett) care sunt diferențele de gândire dintre asiatici și occidentali și mi-am dat seama că în România avem un tipar pe care-l imprimăm copiilor. Și glazurăm totul cu un perpetuu sentiment de victimă, de „dacă nu dai din coate ești luat de prost”. Poate că are și asta un efect. Că uite, în parentingul modern (la Waldorf am găsit asta), cică e bine să-ți crești copilul cu gândul că lumea e bună, toți oamenii sunt buni. Eu cred că dacă-l crești așa e altă mâncare de pește. 

Corect, în toată ecuația asta nu ajută nici extremismele parentingului de manual (ca să nu-I mai spun modern). Că unii chiar o iau puțin randeaua, mai ales pe partea de marketing: cumpără orice, atâta timp cât e ștampilat ca fiind parte dintr-o filozofie de parenting modern. Asta în idea în care madam Montessori chiar zicea să mai lejer cu jucăriile. Deloc de plastic, câteva de lemn și multă imaginație și explorare. Lasă-l să se plictisească și să socializeze. Îi vin idei. 

E nasol și când ăștia care Montessori/Waldorf se comportă cu o superioritate de parcă au născut pe altă planetă. Am văzut aere de „vai, nu-ți crești copilul Montessori? Pfff…” Dar asta și pentru că fiecare bulă are metodele și bunurile ei fizice/culturale de a se împăna cu statut. 

În încheiere vă las cu una de la doamna Montessori, ceva care mi-a dat fatala. Cică-i bine să-i ceri mereu voie copilului dacă vrei să-i faci ceva. De când l-ai născut. Dacă vrei să-l iei în brațe să îi ceri voie, dacă vrei să-l schimbi să îi ceri voie ș.a.m.d.. De ce? Evident că are o lună, n-o să-ți răspundă, dar așa înveți tu, adultul, că ăsta mic nu e jucăria ta, e un om, și te educi și pe tine să-l respecți și să îi dai spațiu (pentru când o să știe să îl ceară și o să aibă nevoie de el). Și știm, cultural, că nu prea dăm spațiu. În schimb dăm Fanta.  

Mai sunt multe de zis, dar vă las spațiu.