Acum aproape o lună descoperisem pe Reddit postarea cuiva care vorbea despre bătăile încasate de la părinți. M-am uitat și acum, când scriu gândurile astea, și s-au adunat „doar” 293 de alte povești despre copilării pline de palme, pumni, picioare, curele și câte și mai câte, unele metode mai creative ca altele. Recomand să vă dați un film prost într-o zi și să citiți toate poveștile scrise acolo. N-ai nevoie de Netflix pentru dramă, o ai la câteva case distanță.
În ziua aia am invitat și eu cititorii newsletter-ului să-mi spună (să ne spună) dacă au luat bătaie de la părinți în copilărie. Și de ce.
Cea mai clară majoritate în România nu e vreuna politică, etnică, ori a celor care scriu cu mâna dreaptă, ci a celor care au mâncat bătaie în copilărie. Suntem cu toții egali în fața palmei părintești. Dacă o înțelegem pe asta suntem și mai aproape să acceptăm și cealaltă realitate socială: nu tot ce a fost cuplu românesc a fost și iubire în sensul în care definim „iubire” azi. Funcționalism casnic cu slogan: „pofta vine mâncând” .
Altfel, bătaie multă.
În cele ce urmează o să povestesc câteva dintre cele mai memorabile bătăi părintești de care am auzit (ori pe care le-am văzut live), iar pe ici-colo o să inserez răspunsurile primite de la cititori.
…
Îmi e mai greu să-mi amintesc cine n-a luat bătaie de la părinți decât invers. Și în cazul ălora despre care cred că n-au fost bătuți e posibil doar să nu știu adevărul.
Prima dată când am văzut un copil bătut de părinte a fost când fratele unei colege din I-IV și-a luat bătaie de la mama lui pentru că mi-a stricat o jucărie. Conflictul dintre mine și el pe seama prejudiciului adus s-a rezolvat prin faptul că el și-a luat palme peste față.
Pe colegul de bancă l-a bătut mă-sa în fața mea, în hol la ei, cu ghiozdanul și pumnii în cap, pentru că la un test de matematică eu am luat 7 și el 5. Îmi aduc aminte și acum conversația. „Ce ați făcut la matematică?”. „Am luat 7”. „Și tu?”. „5…”. „De ce ai luat mai puțin ca George?” Și pur și simplu a început să-l bată pe hol, de față cu mine. Eu așteptam cumva blocat în picioare, nici nu mă descălțasem, țineam doar geaca pe braț. Voiam să termine ca să ne jucăm pe calculator. Nu ne-am mai jucat, el nu mai avea chef. Cu altă ocazie a venit cu ochiul vânăt la școală și a mințit profesorii că a căzut pe scări. Noi știam că-l bătuse mă-sa pentru un 4. Îl bătea des. Când pe el, când pe soț.
„Nu luam bataie, dar eram certat si manipulat emotional cand luam note mici, adica sub 9. Aveam anxietate de performanta la scoala, si iesitul la tabla era stresant din cauza presiunii de acasa.(…)” – Dan
Pe unul dintre cei mai buni din clasă îl băteau părinții pentru orice notă sub 10. Ăsta intra în fibrilații când auzea că e de 9, plângea cu sughițuri și își smulgea părul din cap. Profesorii îi dădeau de cele mai multe ori 10 ca să-l liniștească. Ani mai târziu am aflat că era torturat pentru note.
„(…) Dupa ani de zile in care am făcut toata terapia posibila si tot mi se pune nodul in gât când îmi amintesc ce corecții primeam de la ai mei. Motivele erau mai multe, dar cred ca cel mai des invocat motiv erau notele proaste dar si alcoolismul sever pe care îl avea taică-meu. (…)” – Andrei
Pe un altul îl bătea ta-su. Dar nu pentru note, ci pentru că era alcoolic și frustrat că-l părăsise soția și îi luase copilul, având dreptul la doar un weekend pe lună cu el. Așa că-l bătea pe fii-su în timpul ăla și ăsta nu zicea nimic pentru că… își dorea să-și mai vadă tatăl, chiar dacă și-o lua cândva pe parcursul vizitelor.
Bătuți pe fondul alcoolului am tot văzut și auzit. Pe unul dintre prietenii de fotbal îl băteau democratic ambii părinți, amândoi fiind alcoolici. Îl băteau că-și aminteau orice boacănă făcută, ori îl băteau pe ăla mai mare pentru relele făcute de ăla mai mic. Ori îi băteau pe amândoi și terminau bâlciul și stresul de a cuantifica cine o merită mai rău.
„Din multe motive m-au bătut, dar o să aleg doar unul dintre ele. Notele de la școală în clasele primare. Veneam cu frică acasă dacă știam că am luat 8. (…)” – Mihaela
Pe bully-ul meu din liceu îl bătea ta-su în fiecare zi. Și ăla un alcoolic. Nu-mi mai amintesc dacă în cazul lui își bătea și soția. Uneori variază.
Tot pe fondul alcoolului mai știu pe unul care-și lua picioare în burtă de la ta-su de la vârsta de 5-6 ani pentru că se băga să n-o fure mă-sa. Și-a mâncat bătaie până la liceu când i s-a îmbolnăvit tatăl și n-a mai putut să-l bată. A rămas cu o profundă silă și fobie de alcool și nu cred că a pus vreodată așa ceva în gură.
„Eu sa zic ca am scapat mai usor. palme si paruieli din cauza scolii. nu luam note mici, dar mama se enerva cand nu stiam sa fac temele si imi scapa cate una. (…)” – Irina
Poate am lăsat impresia că știu doar băieți care și-au luat bătaie. O prieteni mi-a povestit că pentru note mici în liceu (adică sub 8) lua bătaie până făcea pe ea. Pur și simplu mătura podeaua dormitorului cu ea de păr și apoi o lăsa să zacă pe jos în urină. Iar pe o alta o aducea mă-sa în șuturi acasă dacă o prindea în fața blocului cu copii. La 10 ani. Jucând „Flori, fete și băieți”, nu filmând videoclipuri trap.
„Deși consider că am fost un copil privilegiat, bunica mea obișnuia să mă amenințe cu bătaia când eram mică ca să mă motiveze să învăț bine și să iau note cât mai mari. În general eram un copil cuminte, deci bătăile nu erau frecvente sau exagerat de violente. (…)” – Mariuca
Unii au crescut cu bunicii. Unde nu era un părinte să bată se găsea un bunic. Unde era familia mare se găsea cineva să dea. Cineva trebuia „să-i bage mințile în cap” copilului. Că prea e răsfățat.
„Doar o dată am fost bătut de mama când am fost copil. Aveam în jur de 7-8 ani. A fost o zi ploioasă și în fața blocului s-a format o baltă, iar eu am fugit prin acea baltă.(…)” – Liviu
Am întâlnit copii bătuți pentru diverse. Note mici. Note mai mici de 10. Chiuluri. Că au stricat ceva. Că au fost neatenți și au vărsat un pahar. Că au spart un obiect. Că au consumat săpunul. Că au scris pe pereți. Că au murdărit mobila. Că au pătat covorul. Că și-au stricat jucăriile. Că au răspuns urât, ori n-au răspuns cum trebuie. Că au mințit. Că n-au stat la locul lor. Că au stat cu adulții. Că au plecat de lângă părinți. Că s-au pierdut. Că s-au lovit. Că au luat bătaie de la alți copii (aproape exclusiv pentru băieți – „decât să plângă mă-ta mai bine plânge mă-sa”). Și nu în ultimul rând, am întâlnit copii care au luat bătaie pentru că plângeau.
Am cunoscut inclusiv vedete radio-TV care ziua pupă poala popii și noaptea își băteau copiii sportiv, pentru că motive, ori pentru că de ce ești autist și faci ca unul.
„Ma batea tata cand eram copil(4-8 ani as zice) pentru ca incercam sa atrag atentia si „faceam ca toate cele cand venea cineva in vizita” (…)” – Traian
Din ce am întâlnit au bătut mai mult mamele, dar asta pentru că erau mai prezente în parenting. Au dat și tații când au prins momentul.
Am întâlnit un copil care își lua bătaie de la ta-su pentru că jucam fotbal între blocuri și îi atingeam mașina cu mingea. Pentru fiecare urmă de minge pe capotă își lua un pumn, capac, picior. După un timp plângea doar când îi loveam mașina, nici nu trebuia să mai ajungă în casă.
„Eu luam bătaie des de la mama. Uneori pentru că făceam pe mine în pat noaptea chiar dacă aveam 13 ani (o făceam din cauza violenței de acasă) (…)” – Andreea
Părinții care și-au bătut copiii au mâncat bătaie în copilărie. Au dormit prin podurile caselor, închiși sau pitiți acolo. Au dormit în coceni, grajduri, prin vecini, fugăriți ori ascunși acolo. Bătaia dată de ei este o moștenire de familie.
„Bineînțeles că am luat bătaie. Cu bățul, cu palma, tras de păr, dat afară pe preșul din fața ușii…. Motivul? Notele de la școală. Dacă veneam cu mai puțin de nota 9 acasă mi-o luam. (…) – Johnnyfer
Când pun la cap toate astea nu-mi sună așa absurd ce aud că se întâmplă prin Norvegia. Păcat că noi n-am putea ajunge la performanța de a lua copiii din astfel de familii, „scăparea” fiind de cele mai multe ori un mediu la fel de toxic. Da, adevărul e că unii au dat din lac în puț încercând cu ajutorul statului să scape de părinții violenți.
Dar altfel, există oricând scuza „și eu am luat bătaie și uite ce bine am crescut”.
„(…) Nasol, ce sa povestesc? Ca toti vecinii isi bateau copiii? Ca atunci cand ne batea maica-mea, stiau doua-trei strazi? Ca dadea cu ce apuca din cele mai inventate motive (ex – pierdea ceva – ne batea – apoi il gasea) (…)” – Constantin
Citeam de curând „The Montessori Baby”, un ghid despre cum să-ți crești copilul conform acestei teorii extraterestre. Pe lângă aspectele care țin de cum să-i aranjezi spațiul celui mic, ce jucării (ȘI CÂTE!) să îi cumperi, e un capitol foarte important și interesant despre faptul că încă din prima zi de viață, ca părinte, trebuie să-i ceri voie copilului să îi faci orice. Îi ceri voie să-l ridici, îi ceri voie să-l schimbi, îi ceri voie să-l plimbi în parc. Firește, copilul n-o să-ți răspundă până mult mai târziu în viață, dar te înveți-obișnuiești cu faptul că trebuie să-l respecți pe ăla mic. Că între voi e o relație egală, respectuoasă, nu-i jucăria ta. Că înveți și tu din interacțiunea cu el. Ce nebunie.
În cartea nu spunea nimic despre bătaie. Probabil montessoriștilor li se pare aberant și să ridice problema.
„Rar, dar mi-am luat de cateva ori bataie de la mama. Din motive stupide, ca nu voiam sa dorm la pranz, sa ma imbrac intr-un fel, ca ma certam cu frate-meu. (…)” – Geo
Mai multe povești de tipul ăsta sunt sigur că găsiți și în apropiere. Trebuie doar să întrebați. Și dacă ați fost bătuți de părinți și vreți să discutați cu ei, vă las în încheiere observația unui alt cititor, Liviu, care concluzionează: „Mama se mândrește cu faptul că nu ne-a bătut niciodată (pe mine și pe sora mea), iar eu tot timpul ii zic că pe mine m-a bătut o dată, dar ea zice că nu își aduce aminte.” Găsisem în nu-știu-ce-carte de psihologia familiei observația asta – mulți părinți care și-au bătut copiii nu își amintesc asta, ba chiar se autoglorifică pentru parentingul exemplar. E ca și cum și-au șters singuri amintirile.
Cam ce credeți că poate să iasă din toate cele de mai sus?
…
P.S. – căutam pe Google o imagine reprezentativă pentru text și am dat de tricourile astea cu mesajul „Bătaia-i ruptă din rai”. Mi se pare (cam) de prost gust, mai ales că-n spatele „design”-ului nu se află vreo, vezi dom’le, campanie de conștientizare asupra subiectului. E precum acele colecții fashion care normalizează/bagatelizează problemele psihice (s-a mai scris despre cât de nociv e să faci problemele de sănătate mintală în statement de fashion). Altfel, poate atâta am înțeles ca popor despre bătaia luată în copilărie: e bună de purtat, e meta, e cool, e la modul ironic.
