După ce că avem o problemă cu analfabetismul funcțional (faptul că el există și se găsește în număr destul de mare pe aceste meleaguri), am ajuns să-i mai găsesc o sursă: anxietatea.
Și acum e mai complicat de luptat cu el.
În accepțiunea generală, analfabetul funcțional e doar acela dintre noi care n-a prea dat pe la școală (ori doar cât să treacă prin prezență), n-a învățat nimic, nu înțelege nimic din ce se întâmplă în jurul lui și la prima lectură a unei fraze e complet rupt de cerință.
Practic, așa cum mega-dramatic prezintă jurnaliștii analfabetismul funcțional autohton (unii dintre jurnaliști fiind și ei la rândul lor analfabeți funcțional), România pare cocoșată de oameni cărora le cade salivă din gură când îi întrebi „cât face 2+2?”
Și pentru că MassMedia și Stereotipizarea și-au unit destinele cu dăruirea cu care Gazeta Sporturilor face știri sportive despre iubitele sportivilor, cei mai mulți avem o imagine despre analfabetul funcțional. Știm ce mănâncă, ce bea, în ce stațiune românească merge în concediu și de ce votează cu PSD sau AUR. Nu?
E dificil să mai bagi toată țara într-o sală de clasă și să-i dai un examen pe bune ca să-i afli nivelul, dar ocazional avem șuste video de tip Vax Populi în care nu știm dacă omul e mătrășit din montaj ca să pară complet idiot, ori nu știe pe ce planetă trăiește, dar se găsesc des pontoși care să te oprească pe stradă și te întrebe dacă ai mâncat vreodată castaniete,ori dacă-ți cunoști arborele ginecologic. Te-ai prins? Și eu am făcut d-astea și înaintea mea mulți alții.
Bagi microfonul în gură unor străini și încerci să-i faci din cuvinte. Prin 2013 îi întrebam pe oameni pe stradă ce părere au despre bârfa că Sergiu Nicolaescu a avut o relație cu Veronica Micle. Îți dai seama, te întreabă unu d-astea ziua pe lumină, tu ești cu gândul la ale tale, ești stresat, nervos, nu-ți arde de Sergiu Nicolaescu, pe Veronica nu știi de unde s-o apuci din memorie, riști să pici de prost… și din stresul de a da totuși un răspuns inteligent în fața unei camere spui o prostie. Apoi deștepții se hăhăie și tu trebuie să duci nițel crucea analfabetului funcțional până apare altul la rând, precum a fost copila aia care nu știa capitala Angliei la un concurs de miss și de atâtea miștouri pe seama ei mai că voia să-și facă ceva nasol, doar s-o mai scutească lumea… de parcă lumea nu putea să se ia de faptul că încă mai există concursuri de miss… ceea ce mi se pare mult mai grav.
Observ prin preajmă (dar și la subsemnatul) că sub presiunea emoției, riscăm să dăm răspunsuri tragi-comice la tot felul de întrebări. Unele mai ușoare ca altele.
Acum ceva timp discutam despre cum elevii și studenții sunt analfabeți și nu știu de nici unele, dar din ce am observat la mine și alții, unele contexte sunt atât de emoționante încât riști să pari cel mai prost din lume. Pur și simplu creierul o ia pe arătură în anumite contexte. Ghinion să se întâmple asta pe sticlă.
Ori la examene. Cei mai inteligenți colegi de școală o dădeau de gard la examenele mari, dând răspunsuri aberante la întrebări la care și profesorii se mirau de erori. De ce? De la emoții. În 1-8 aveam o colegă, să-i spunem Rodica. Rodica era tobă de carte. Dar când o scoteau profesorii în fața clasei s-o asculte, și toți ochii erau pe ea, Rodica făcea atac de panică. Și se bloca. Se bâlbâia. Copiii începeau să râdă de ea. Unele profesoare o amenințau cu 4 dacă nu răspunde. Apoi Rodica începea să plângă. Unii dascăli o trimiteau la toaletă să se liniștească, alții îi dădeau 4 că nu răspundea. Și Rodica trăia mereu între 4 în ascultare și 10 în examene. Ea fiind deșteaptă. Ani mai târziu am aflat că pe Rodica o zvântau părinții acasă pentru note și cum ascultarea în fața clasei o speria se bloca. Dacă în momentul ăla venea vreun reporter în clasă să afle unde e România pe hartă, și la hartă era Rodica… Rodica pica de analfabetă.
Și nu vreau să las impresia că doar tinerii sunt predispuși la așa ceva.
Toată lumea.
Anxietatea afectează o mulțime de oameni. Știu oameni cărora le zbârnâie mintea în 99,9% din situații, dar dacă le ceri solnița de sare într-un context care îi anxietează o să se comporte de parcă nu știu ce e aia „solniță”, „sare”, ori „a da”. Eu, de exemplu, dacă mă simt inconfortabil într-un context nici nu mai pot să mă concentrez la chestii elementare – vreau doar să scap, să plec. Probabil că într-o astfel de situație m-a întrebat vreunul „George, câte unghiuri are un triunghi?” și eu am răspuns „1918” pentru că mă gândeam la altceva.
Uneori concursurile de cultură generală își propun exact contexte inconfortabile la care să dai răspunsuri banale, știind că poate o dai de gard presat de o șustă psihotronică. Ei nu-s proști, tu nu ești prost, doar ghinion de context.
D-aia vă propun să vă gândiți de două ori înainte să ștampilați pe cineva ca fiind analfabet funcțional. Poate că e. Poate că e doar speriat de context. Cine știe? Oricum, bășcălia ieftină nu ajută pe nici unii dintre ei.
