Ies de la filmul „Libertate” (Tudor Giurgiu) și încep să mă întreb împreună cu alții din sală dacă n-au fost și securiștii niște victime ale sistemului, oricât de blasfemic ni s-ar părea acest gând (mai ales pentru cei care au avut de suferit de pe urma celor care completau nota informative). Și-n cel mai recent film Spider-Man („No way home”) vedem cum omul arahnidă își pune problema dacă nu cumva ăia răi sunt victimele unor contexte care i-au înrăit. Motiv pentru care din tot universul Marvel ăsta e filmul care mi-a plăcut cel mai mult, filmul cu super eroi în care Ăla Bun nu-i rezolvă pe Ăia Răi cu bătaia.
Pare că e un trend în mai multe arii sociale, în mai multe manifestări artistice. Mă entuziasmează.
Pare că am ajuns la vârsta speciei la care (în sfârșit) ne aplecăm și asupra rădăcinii problemei, nu căutăm să o rezolvăm doar de la coroană. Ăsta e meritul generației Z, prima care (după mine) acționează în acord cu grijile. Nu ca milenialii, Xării și boomerii… Cred că adepții lui „e genetic, bro” se simt inconfortabil să afle că poate să fie și de la context. Poate (accentuez des poate) avem cu toții o predispoziție spre violență și machiavelism (cum le convine să creadă celor care vor să-și justifice cinismul), dar există și numeroase dovezi că fără contextul (ne)potrivit nu iese rău din bine și vice-versa.
Trebuie să fac o confesiune. Soția știa. M-am îndrăgostit. M-am îndrăgostit de modul în care Ana Blandiana își pune întrebări. De altfel, ea m-a ajutat să înțeleg că oamenii cu adevărat grozavi nu oferă soluții, ci întrebări. Soluții au toți proștii, întrebări bune mai nimeni.
Totul a început cu podcastul lui Horia Ghibuțiu (episod care m-a inspirat și pentru gândurile de aici), dar acum mi-am început anul cu „Fals tratat de manipulare” și nu-mi vine să cred că încep 2024 cu o carte atât de bună. Bună e prea puțin. E o carte pur și simplu frumoasă.
Și din cartea asta aflu că și Ana Blandiana și-a pus problema că poate securiștii erau niște victime. Și că în esență și abuzatorii sunt victime. Și de aici rămâne la latitudinea fiecăruia să vadă ce face cu această informație. Mie mi-a luat ceva să știu ce să fac cu informația că bully-ul meu din liceu era bătut crâncen de tatăl lui.
Acum vreun an eram pe aeroportul din Praga.
Veneam spre casă și procesul de îmbarcare era greoi. Se gâtuise totul, cu scandal, pentru că un domn fusese „prins” pe când încerca să fenteze sistemul. Afară era viscol, dar în aeroport foarte cald, așa că bărbatul și-a scos geaca bufantă și după o împăturire strașnică a reușit s-o bage într-un ghiozdan de laptop care părea suferind de o tumoare.
Ajuns în buza avionului, la ultima verificare a actelor, angajatul companiei low-cost a făcut semn turistului să-și bage ghiozdanul în suportul special pentru bagaje de mână, dorind să verifice dacă e conform din punct de vedere al dimensiunii. Turistul român n-a avut nimic de obiectat, dar conștient că datorită umflăturii caraghioase n-ar încăpea s-a apucat să-și scoată geaca. Moment în care angajatul Wizz a explodat, nervos că se încerca păcălirea lui, a sistemului, a companiei.
Cum adică să scoată din bagaj ca să încapă în suport? Degeaba se chinuia turistul să-i explice faptul că n-a venit pe viscol în tricou și că oricum avea de gând să stea în avion cu geaca pe el. Angajatul Wizz era ferm convins că e pus în fața unei escrocherii. Scena era ridicolă, ca o piesă de teatru absurd în care un bărbat în uniformă solicită ca o moară stricată 30-40-50 de euro drept taxă pentru bagajul prea mare (acum fiind mic, geaca fiind pe posesorul ei), și un turist exasperat care nu înțelegea ce nu se înțelege. Mai ales că vorbeau aceeași limbă.
Într-un final, sub amenințarea unei posibile intervenții a organelor de ordine, turistul s-a lăsat păgubaș și a plătit.
Experiența de la întoarcere mi s-a părut că rotunjea ce mi s-a întâmplat la dus, cu 4 zile înainte.
Uitasem să fac check-in-ul online și ajuns la Otopeni m-am oprit la ghișeul Wizz Air, de unde am aflat (în premieră) că pentru avionul meu se vânduseră mai multe bilete decât erau locuri în el. Și că loc aveau doar cei care n-au uitat să-și facă check-in-ul online. Eu eram pe o listă de așteptare. Practic, trebuia să aștept la poarta avionului (fix în ușa lui) până în ultima secundă. Dacă nu venea cineva urcam pe locul lui. Fenomenul de „overbooking” mi se pare și acum, la atâtea lecturi distanță despre el, o absurditate de nivelul „Ce Mai Capitalism Astăzi”.
Mi-am luat „biletul” pe care scria că sunt pe lista de milogi ai sorții și am zis să întreb, la alt ghișeu Wizz Air, ce se întâmplă dacă nu prind loc în avionul pentru care am bilet cumpărat de luni de zile. Angajata m-a mințit în față, varianta ei de „soluție” fiind în totală disonanță cu adevărul legal pe care aveam să-l aflu câteva telefoane mai târziu. Aveam să aflu că e o practică des întâlnită să te mintă angajații unor companii ca să nu păgubești Logo-ul (mai ales când e vina lui).
Într-un final am prins un loc în avion (mulțumesc persoanei care n-a venit).
Am stat apoi și m-am gândit la toate aceste situații, în special la momentele cu angajați mai catolici decât Papa de la companii aeriene. Că o situație similară ca a turistului român din Praga am văzut și în Dublin (cu un client Ryanair) și prin alte aeroporturi din lume (în 99% din cazuri fiind vorba de low-cost-uri).
Uneori când îmi vin în minte delirurile lui Ceaușescu încerc să mă gândesc dacă el chiar putea realiza ceva fără performantele lingușeli din jurul lui, fără acea strașnică și lobotomizantă echipă de yesmeni. Oare se mai dădea Elena Ceaușescu atât de tare-n Codoi dacă n-o masau unii cu diplome? Tartorul carierei academice a Elenei fiind nimeni altul decât prof. univ. dr. Aurelian Gh. Bondrea, cel care a înființat și supermarketul de diplome intitulat „Universitatea Spiru Haret”. Mai multe detalii în cartea lui Cosmin Popa.
Cel mai sinistru șef de până acum era un abject tocmai pentru că-i suflau în pânze pupincuriștii. Fără ei era chiar un umil nimic.
Și-n toată istoria omenirii, dacă-i luăm la puricat pe toți nebunii, fanfaronii și grandomanii manualelor o să vedem că s-au realizat exclusiv prin puterea piulițelor care s-au învârtit fără discernământ după cum au fost strânse. Unele parcă s-au strâns de capul lor, doar să fie mai bine văzute.
Și mă gândesc acum la toate cazurile enumerate mai sus, de la securiști la cei care pontează în corporații pentru care reprezintă doar praful de pe tobă, mă sperie gândul că-n orice structură se poate întâmpla s-o ia unul razna doar pentru că-s alții dispuși să supralivreze dintr-o dramatică lipsă de sens. Mă sperie gândul că-n orice zi pot să pățesc un disconfort din cauza unuia care nu-și încape în piele de misiunea contextului.
Când mă uit la figurile politice care se perindă sunt mai atent la lingăii de pe lângă, că ăia-s combustibilul delirului. Îmi vine în minte, ca o glumă proastă, materialul Recorder de acum 4 ani, când o cohorta de piulițe (în frunte cu un lingău șef pe care vă invit să-l descoperiți în video) gravitau pe lângă un Dan Barna cringe și pus pe complimentat conopide în piață.
De parcă viața nu era deja îndeajuns de dificilă, acum trebuie să te gândești și la lingăii viitorului ales, ori ăia care-i sug ciorapii șefului în a cărui companie lucrezi.
