Încă n-am descoperit toată țara, dar conform hărții cu stickere de pe perete am ajuns să cutreier prin cele mai importante orașe și cred că am călcat în peste 200 de cluburi, pub-uri, crâșme, dughene, bombe ș.a.m.d. Unii patroni vor să facă o tradiție din stand up, alții cred că vor scoate atâta profit din primul show încât vor mai deschide un club. „Cum? Trebuie să te plătesc eu ca să ai show la mine?”. Da, există și astfel de reacții.
Cu unii am păstrat o relație de amiciție, d-aia nici nu le mai spun „patroni”.
Cu unii nu vreau să mai vorbesc niciodată și sunt conștient că-i o chestie de orgoliu, dar sunt locuri în țară unde avariția unor „antreprenori” mă face să-i tratez cu o aroganță ce nu mă reprezintă. Mă amuză, dar în același timp mă și întristează, patronii ce-mi vorbesc despre show-uri de stand up de groază: „Domnule, nu mai vreau. Nu mai vreau! (parcă-mi vorbește de cancer). Am vorbit cu X, când a venit acum ceva timp pentru un show, și l-am rugat să nu fie excesiv de vulgar, ori măcar să nu jignească publicul. Și toată seara a fost un fiasco. NU MAI VREAU!”. E și vina lor. Există Youtube. Nu durează mai mult de cinci minute să-ți dai seama ce comediant îți trece pragul.
Îmi plac oamenii pentru care comediantul nu-i un bufon plătit cu ora, ca să nu mai spun că-i disprețuiesc pe cei care-ți spun în față că „nu prea au fost oameni și n-am reușit să scot toată suma…”. Asta în timp ce-n local se stă în picioare, claie peste grămadă. Din fericire pentru mine am primit țepe notabile-n București, la două stații de casă, nu la sute de kilometri precum alți colegi ghinioniști. Dar hei, toate astea-s „material”.
Când m-am apucat de stand up au existat voci mari ale fenomenului ce-mi vorbeau despre „plăcerea de a face stand up” și punctau faptul că ei n-o fac pentru bani.
Asta e ipocrizie. Să dai bine-n fața puțoilor, să te pună ei pe un piedestal, dacă se poate pe cel mai înalt. Toți vor bani. Începătorii vor prima hârtie de 50 de lei, de care-și vor aduce aminte mereu, unii vor show-uri pe sute de euro, alții se vând prea scump, alții prea ieftin, după cum îi duce capul. Dar banul dictează valoarea, nu like-uri pe Facebook, orele de material, originalitatea lui, etc. Banul primează ca-n orice domeniu, așa că să nu facă vreun comic pe mironosița. Că-s mulți sau puțini, nimeni nu vrea să muncească pe gratis, ori Big Bang ferește!, pe mai puțin decât X-ulescu! „De ce merită X-ulescu atât și eu nu?!”.