Ne face pe noi o ceartă?

Influență: mandarine

Am un handicap emoțional. Gata, e de mult timp acolo și dacă-l neg e ridicol. Nu pot să spun că el nu există cum nu pot spune că-n București e curat, ori colorat. Nu știu câți treceți prin asta, dar eu NU știu să mă cert. Și când spun asta nu înseamnă că-s genul coleric, omul care se aprinde instant și aruncă, lovește, înjură. Ba dimpotrivă, sunt în tabăra aia (minoritară?) în care-mi fixez privirea într-un punct și parcă te aștepți la cel mai psihopat gest cu putință doar pentru că nu-s în stare să urlu, să zbier, să zic un banal „las-o-n morții ei de treabă!”.

Nu știu de unde nebunia asta și bariera asta, dar nu-mi vine să mă cert niciodată. Cu prieteni, prietenă, familie, nu-mi pare productiv. La fel și cu un străin, dar cu ătât mai puțin cu ăia. N-o asociez cu lașitatea, ori cu fuga, chiar de ar putea părea așa, ci mai mult cu… resemnarea.

Cearta nu-i un schimb de păreri ci-mi pare mai mult o împroșcare. Nu-mi spune „lasă că dacă te cerți te destresezi și o să ajungi la un consens” pentru că am auzit de prea multe ori „lucruri spuse la nervi”. Se-ntâmplă și asta la nervi, că-ți fug gândurile, spui măscări, frustrări negândite, dai frâu liber filmelor proaste și văd rostul eliberării, dar dacă ne-am da frâu liber constant n-am putea sta într-o societate compactă. Cred că-i o cenzură în sensul de „mai rumegă puțin ce ai de zis”. Dar gata, să nu mai caut scuze lacunei mele și s-o combat. Cum? Habar n-am.

E momentul ăla jenant când te cerți și-i spui „ce vrei să zic?”. Asta nu-i o ironie. Pur și simplu nu știu pe ce plan trebuie dusă cearta. Vă spun sincer, e o retardare. Sunt perfect lucid de opacitatea asta. Și mi se spune că nu-i ok. Deci nu e, că se știe din totdeauna: când trei îți spun că nu știi să te cerți mergi de te culcă. Nu?

Astea cu lovitul pereților, pernelor, urlatu-n pungi nu prea funcționează. Cred că uneori ajută condusul, dar și acolo caut liniștea, altfel aș face trei infarcte între două semafoare. Ajută scrisul, muzica, stand up-ul, dar nici acolo nu țipi, nu te exteriorizezi „vulcanic” decât în foarte puține cazuri.

E fascinant. Din prima secundă când sunt privit insistent, certat, pus la colț, și mi se cere participare la acest act parcă-mi coboară o pâclă în creier și-mi fuge automat gândul la pietonii de vis-a-vis, micul dejun, libelule. Schizofrenie emoțională.

Apoi îmi revin, îmi spun „ce mă, ne face pe noi o ceartă” și-mi cântă Slackers în cap. Și-am mai trecut calm peste o ceartă.

One Response

  1. Cum am ajuns pe pagina asta? Si de ce rezonez atat de mult cu acest articol? Straniu.
    +10 interneti pentru intrebarea „si ce vrei sa zic?”
    Nu esti singur.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Texte pe mail: