Urmărind protestele și manifestările susținătorilor lui Călin Georgescu am remarcat un numitor comun la cei mai mulți dintre votanții lui: deplângerea faptului că România nu mai este o țară respectată. TikTok-ul e și el plin cu video-uri și „conferințe” în care români se plâng în grup că România nu mai este o țară respectată.
De altfel, această foame de respect am reușit să găsesc și la o parte din votanții PSD, nucleul dur și mare al AUR, cât și o mână de PNLiști. Doleanță aproape absentă din repertoriul de cerințe al votanților USR, Reper, SENS ș.a.m.d..
Pur ochiometric, urmărind și materialele video de pe la proteste (unele mai class-misery-porn, altele mai profesioniste), aș putea spune că nevoia de respect e cel mai des întâlnită pe lista de cerințe a celor din categoria blue collar. Gulerele albastre. Muncă fizică, rutinieră, de cele mai multe ori prost plătită, ori insuficient în raport cu așteptările majorității când vine vorba de viață confortabilă.
Pe scurt, un blue collar nu vrea (dar mai ales nu poate) să servească brunch-ul de weekend pe strada cool din oraș.
Intuiția îmi spune că românii din clasa creativă, ori superiori dpdv financiar (creativii nu-s neapărat în bani, dar pot mima creativ superioritatea economică), nu-s așa preocupați de potențialul respect pe care îl deține România sau nu pe harta geopoliticii.
Oricum, nevoia respectului pentru țară e mai degrabă un narativ specific unei bule care consumă mai mult discurs patriotic/naționalist, care mai degrabă tânjesc la o țară ca-n vremurile „de odinioară”, comparativ cu globalizații pentru care vacanță = străinătate și care consumă zilele (urbane) în registru de „ca la Berlin”, „ca-n Paris” ș.a.m.d., România Autentică fiind mai degrabă motiv de plânsoteală („la noi ca la nimeni”), ori romantizare a unui tradițional/autentic pentru care sunt dispuși să plătească extra ca să stea în miros de bălegar și cu trei străchini de ciorbă prinse hipsterește deasupra patului, pat pe care pe tot parcursul vacanței și în postările de Instagram îi vor spune „futelniță”.
Respect pentru țară vor românii pentru care țara înseamnă un simbol sprijin. Și care, probabil, se agață și de alte simboluri (Vlad Țepeș, David Popovici, olimpici etc.).
Dar dacă mergem mai departe găsim altceva. Am profunda impresie că românii fierți pe carența de respect a țării nu vor respect pentru Ea, Țara, ci pentru Ei.
Mă gândesc la asta căutând o potențială explicație pentru care miezul blue collar al partidelor și politicienilor cu discurs conservator-populist doresc cu atâta ardoare să fie România respectată. Care e adevărata miză a celor pe care, cu aroganță, bula bună îi portretiza ca „știrbi”, „analfabeți” și pe care acum câțiva ani îi umilea aruncându-le mărunt (gest atât de jenant încât istoria ar merita să-i pedepsească cu 5-10 ani de Călin Georgescu pe cei care s-au hăhăit atunci)?
Am spus mai devreme că la bază cred că e vorba de respectul individual, nu respect pentru țară (ăsta e un tertip – „nu respecți România, adică nu mă respecți pe mine”), pentru că discursul tuturor se finalizează cu „să nu mai fim sclavii Europei”, „să nu mai muncim la alții”, „să nu ne mai exploateze”. Adică exact durerile (ignorate) ale clasei care și-a căutat ieșirea din penurie în ultimii 35 de ani culegând căpșunile altora, construind blocurile altora, îngrijind de bătrânii altora. Vieți care s-au întâlnit cu umilința angajatorilor străini, a incapacității de integrare în lumea altora și a intoleranței acestora (Vestul n-a primit pe toată lumea cu brațele deschise, să nu fim naivi). Există cazuri documentate de români care în Străinezia s-au lovit de aceeași răceală și răutate cu care unii români îi tratează pe muncitorii străini de la noi. Am fost și noi sri lankezii/indienii/nepalezii altora. Și noi am furat job-urile din alte țări și probabil am părut „mai serioși”, „mai muncitori”. Pentru că eram mai disperați.
Firește, n-avem de unde să știm realitatea statistică a cazurilor triste cu români plecați la muncă în străinătate. Putem să intuim că n-au fost dominante, altfel nu mai creștea diaspora cu atâta putere. Dar și o mână de cazuri dacă au existat, ele au avut putere să amplifice sentimentul de singurătate (printre străini), de sclavie la alții, persecuție și implicit lipsă de respect.
Ce ne învață legenda românului care n-a fost servit cu pâine în secuime pentru că n-a cerut în maghiară că o știre negativă? O informație înverșunată, cu iz de conflict, se propagă cu de 100000 de ori mai multă putere comparativ cu banala situație zilnică în care oricine solicită o pâine în limba română, în secuime, o și primește.
Așadar, românii care solicită respect pentru România sunt (după cum și declară unii dintre ei – ori îi vedem în clipurile de pe net) parte dintre aceia care și-au rupt spatele printre străini și au simțit sub o formă sau alta umilința publică, dar mai ales personală. N-au fost respectați în străinătate, dar nici acasă (din moment ce au plecat).
Indubitabil vorbim de o categorie socială abuzată și care, pe bună dreptate, își cere respectul.
Dacă ipoteza-mi este corectă înseamnă că suntem puși în fața unei situații foarte complicate și incomode: se cere respect pentru muncile de jos/blue collar. Cine să-l dea? Cum să-l dea?
Ca societate (și mă raportez exclusiv la ce văd în România, dar nu suntem un caz singular) s-a ratat un moment de respect pentru blue collar în pandemie. N-am simțit vreo recunoștință publică, asumată de mulțimi și societate, pentru oamenii care în ciuda vremurilor au fost nevoiți să țină lucrurile pe roate. Ba chiar am avut impresia că bula care nu poftește la respect a luat de-a gata condiția bulei „care n-a putut mai mult în viață” (ca să citez o mantră pe axa Năsui-Gavrilă – a se vedea câte au în comun ideologic cei doi, chiar dacă USR+POT n-ar face niciodată love).
Verile tot mai caniculare au fost iar un prilej al bulei bune să-și de-a cu Tesla-n genunchi (neîntâmplător aleasă unealta) postând – chiar dacă în număr mic, dar suficient cât să înrăiască – despre cum îi deranjează prețul ridicat la mâncarea comandată, ori timpul mare de așteptare, total defazați de realitatea faptului că cineva le pedalează prânzul la 45 de grade.
De asemenea, încurajată de o media părtinitoare ideologic și avidă de class-misery-porn care aduce audiență, bula bună a sărit mereu cu bocancii (de firmă) pe blue collarșii lenți, nepregătiți, ne-ca-n Vest. „Pentru ăștia plătim taxe, pensii, sistemul de sănătate!”
În filmul „Parasite” (2019, Coreea de Sud) un aspect pe care îl consider crucial în economia poveștii constă în modul în care clasele sociale se privesc. Pentru elita financiară cei de jos sunt slabi, instinctivi ca animalele, lipsiți de cultură, gust și, așa cum reiese dintr-o secvență, miros. Au un miros al lor. Miros a nivelul pe care îl au. Motiv pentru care, chiar și când încearcă să fie politicoși cu cei de jos, se simte că elita joacă teatru. E ca atunci când te uiți la comentariile video-urilor de tip Recorder de la protestele pro-Georgescu și vezi oameni care încearcă să pară empatici cu georgeștii, dar se vede instant că le e mai mult silă decât milă, disprețuiesc mai mult decât înțeleg. Iar destul de mulți emancipațiurăsc pe față și instigă la o formă de epurare civilizațională.
Și bula cu bătături simte asta. Și de aia cere respect.
Din păcate e foarte greu să-l primească într-o societate hiper-competitivă în care lipsa dorinței de a ajunge cât mai sus e văzută ca o slăbiciune intelectuală și morală. În România actuală este incalificabil să-ți dorești să ajungi și să rămâi cel mai bun curier, vânzător sau brutar (cu excepția brutarului hipsterizat care și-a deschis propria afacere unde brutăreștedupă o rețetă cu suflet, vinde doar cu drag și micuțul magazin dintr-o zonă posh se numește Jimblărie, având în meniu și „jumeri”, „boace” și tot ce mai poate aduna proto-sătesc într-un business neo-românesc).
Românii nu concep perfecționismul și perfecționarea în blue collar-ism pentru că nu respectă acele poziții (tolerând cu ocazia asta și o proastă salarizare blue collar, eventual acceptând o cultură a bacșișului – „pentru rotunjirea veniturilor” – în detrimentul unei salarizări confortabile. Vezi cultura bacșișului în locuri precum Țările de Jos). Decât un salariu omenos, mai bine o bacșișăreală. Este inacceptabil ca omul care-ți face friptura să nu-și permită să o consume.
Bula bună pare că și-a spus „e clar că nu vreți/puteți mai mult, așa că o să vă lăsăm să vă scăldați în mediocritate, una pe care o arbitrăm din bașcișuri, ciubucuri, steluțe în aplicații și alte forme de apreciere juvenilă”. Orice dar nu un „bă, fără voi n-am vedea ziua de mâine”.
Din păcate e greu să schimbi mentalitatea asta pentru că pare un import american care câștigă tot mai mult teren. Paradoxal, blue collarșii se plâng de importul și influența unor americănisme de tip Valentine’s Day (o falsă conștiință, cum ar spune filozoful Dan Williams), când cel mai nociv import american nu este unul cu inimioare roz, ci unul care ține de un mod de a te raporta la semeni, un American Psycho autohton în care ne comparăm cărțile de vizită și ne ținem voma-n gât când vedem că unii nici măcar nu au cărți de vizită.
Sunt multe aspecte care contribuie la această lipsă de respect, dar cea mai pregnantă (și pe care eu o văd cel mai des – ca-n bancul cu castravetele) este lipsa de comunalitate. Clasele sociale sunt divizate mai ales prin puterea de consum pe care o au, iar mai apoi, când blue collarși reușesc să salte câteva trepte economice, prin parfumul de Nouveau Riche. Și oamenii simt când nu sunt doriți, poftiți, dar mai ales când provoacă siluță.
Comunalitate.
Spații comune, cartiere în care locuiesc împreună, școli în care își duc copiii, locuri de joacă, transport în comun ș.a.m.d..
Atâta timp cât „știrbii” vor sta doar cu „știrbii”, stârnind cel mult chicoteli critice cu spumă de cafea de specialitate în mustață, n-o să fie bine.
Ca în multe alte situații care implică tensiuni sociale și aici, și acum, e vorba de clasele sociale și ce le separă. În principal banii.
Ochiometric vedem o segregare imobiliară. Blue collarșii stau între ei, în condiții pe seama veniturilor și într-o cultură socială pe seama capacității. Restul se mută, se izolează, se residence, ori gentrifică. Așa cum remarca și soția în cercetarea ei de master despre residence-uri, cine se mută la Residence și nu cumpără cu banii jos miroase. Miroase creditul, așa că nu se produce o asimilare totală în comunitate. Hiper-competitivitate locativă.
Pentru că este de neimaginat să le spui românilor unde să locuiască pe banii lor, asistăm la o ghetoizare financiară. Și când oamenii sunt vecini doar cu cei ca ei, împărțind o suferință comună, se amplifică sentimentul de lipsă de respect, mai ales când în alte cartiere (cele bogate) trotuarele sunt mai curate, mai late, parcurile mai frumoase (ori pur și simplu există) ș.a.m.d.. Crește ceea ce Max Weber numea „percepție socială negativă a onoarei”. Și pentru că mobilitatea urbană e limitată (în ciuda a ceea ce ai crede), blue collarșii au parte și de un „prezervativ urban”, cum l-a numit Richard Sennett, în sensul în care nu prea își găsesc marea iubire prin cartierele bogate pentru că nu împart nimic cu ele.
Dacă vă uitați la cei pro-Georgescu o să vedeți chipuri ale oamenilor care fac job-urile blue collar din Pipera-Aurel Vlaicu, dar nu-și permit să stea aproape de muncă, comparativ cu o parte din clienții/beneficiarii muncii lor. Nu se întâlnesc în metrou/autobuz. Copiii lor nu se joacă în același parc. Trăiesc în țări diferite și asta n-are cum să ajute.
Pariul meu e că alegătorii pro-Georgescu s-ar lepăda de orice le vinde acesta (ori alt suveranist) atâta timp cât ar avea parte de recunoștință, incluziune economică și apartenență socială. Sună complicat, dar nu e. Se poate începe ușor, prin a merge cu autobuzul la muncă indiferent de venit și prin a nu te plânge ca mironosița de mirosul din el. Pentru că implicit te plângi de mirosul muncii fizice și de cei care îl fac.
Acum vreo 4 ani m-am urcat într-un autobuz din Dublin și n-am răspuns la salutul șoferului. M-a certat public și mi-a explicat că nu-i șoferul meu personal. M-am simțit prost și am meritat. Acum câțiva ani m-a invitat vecinul de palier, taximetrist, să beau o țuiculiță cu el pe palier că ieșise din tură și avea chef de vorbă. L-am refuzat că era 8 dimineața. Și n-aveam chef. Trebuia să am măcar chef. E bine să ne cunoaștem.
9 răspunsuri
Absolut multumesc pentru analiza asta. E necesara, incomoda, reala.
Bun, si ce vrei sa fac eu personal, ca persoana fizica? Sa ma duc sa stau in birturi cu analfabetii manelisti stirbi? Sa ma plimb prin zone de dubiosi? Sa fac…ce? Ca nici neamuri georgisto-auriste nu am.
Dacă ai înțeles de ce sunt unii suveraniști cum sunt ai făcut deja destul. Și poți să mergi cu autobuzul.
Mulțumesc pentru articol. Mă întreb, totuși, dacă lucrurile chiar sunt atât de diferite în vremurile noastre. Părinții mei sunt upper-working class – lower middle class (sau ceva pe acolo). Au fost singurii din familie care au citit, autodidacți și în casă cărora era o bibliotecă mare, care ocupă tot peretele. Totuși chiar și ei, probabil prin natura meseriei, s-au văzut tot cu neamuri + colegi de muncă din aceeași sferă socială. Deci nu a existat nicăieri contact cu un oarecare middle class (educat) care probabil era, dacă era, în mare minoritate în orașul de provincie.
Pe de altă parte, doar pentru că un om are un business mic care îi aduce un oarecare venit lunar intră neapărat la middle class. Persoana care are un aprozar și vinde alături de soț și fiu/fiică și muncesc toată ziua, uneori și sâmbete, e pe același picior (intelectual) precum un proprietar de cafenea “creativă” care își face vacanțele pe coasta de est a Italiei, merge la TIFF, crește copilul cu idei waldorf/montessori etc? Pentru că nu mi se pare că ar fi, chiar dacă ar avea același venit lunar. De aceea, tare mult mi-ar plăcea să fie cărți în zona asta de clasă specific documentare în zone precum Polonia, Ungaria, Balcani pentru că am impresia că această corelație dintre venituri și obiceiuri de consum nu e atât de bine delimitată.
cred ca George cand spune middle class are in vedere in general coporatistii cu venituri peste medie. Aia sunt cei mai vocali atunci cand injura stiribii care voteaza cu pesedeul sau cu gerogescu.
Patronul unui mic mazain de cartier sau dintr-un sat nu se considera superior clientilor sai.
Îi am în vedere pe ăia cărora munca non-tehnică/new-intelectuală le pute. Da, zona corporate e cam plină de ei.
Trebuie să fie ceva cărți pe tema căutate de tine. Vezi ce zice Google Scholar pe cercetări în țările respective și mergi la bibliografie. Apoi să ne dai și nouă ce ai găsit și citit.
Abia după ce am apăsat „publică” am văzut câteva dezacorduri create. Sper că ierți pentru ideea mesajului overall. Mulțumesc.
Nu te stresa. Oameni suntem.