Acum că a trecut 1 Decembrie și ne-am mai relaxat (că pe mulți îi lovește ultra-patriotismul, sau ultra-non-patriotismul) putem trage linie. Și putem vedea ce e România.
Știți ce e România? Nu e Andreea Bălan în tricolor. Nici CRBL cântând “Ne vrem țara înapoi”. Nici protestul ăla mare care nu s-a mai ținut. Nici armata defilând. Nici #Colectiv. Nici politicieni pioși, la paradă, sau în Dubai precum Oprea. Nici preoți, moaște sau biserici. România nu înseamnă nici măcar sportivi de aur sau olimpici de 10. Și nu, România nu înseamnă nici cocalari, melteni, maneliști, invitații lui Capatos sau șuții de buzunare.
Știți ce înseamnă România?
România înseamnă un bulevard central. Să-i spunem Magheru. Miezu’ capitalei. Și să fie acest Magheru pe o dată oarecare. Să spunem 1 decembrie. Trafic normal, pietoni, turiști, de toate. Bulevardul e împodobit ca-n fiecare an. Pentru unii kitchos, pentru alții “e bine și așa decât nimic”. Oricum, dacă mă-ntrebați pe mine nu beculețele mă deranjează ci inutilitatea lor. Dar așa sunt eu, cinic, pragmatic, neînsuflețit.
Apoi, pe acest bulevard pe care flutură-n vânt frunze uscate, pungi, hârtii și miresme de toate felurile, se află tot felul de oameni. Mai bogați și mai săraci. Dar și o femeie care doarme pe treptele unei bănci. Să spunem pe treptele de la Piraeus Bank, la cinci pași de Biserica Italiană. Nu cerșește, ori dacă o face acum și-a luat pauză. Vântul suflă rece și înțepător, dar razele astea de soare ciudate din decembrie mai domolesc din suferință. Bine, spun suferință în cazul unuia care iese din casă, intră la metrou, iese de la metrou, intră la restaurant. Dacă stai pe străzi de când lumea suferința a devenit obișnuință.
Pe acest bulevard central, Magheru, într-o zi răcoroasă de decembrie, patrulează un Logan.
Doi polițiști veghează și împroșcă “siguranță și încredere” (conform scrisului de pe mașini). Opresc în dreptul femeii și îi fac semn să plece. Aceasta le spune că “un ceva de mâncare” e mai folositor decât un “pleacă”. Polițiștii insistă. Femeia se dezgheață greu de pe treptele de marmură. Polițiștii o privesc plictisiți din interiorul mașinii. Gata, a plecat. Merge agale pe frumosul bulevard urât până dispar făcătorii de ordine și se poate așeza pe alte trepte. Până n-o mută iar.
Deci asta-i România. O spoială cu 3 milioane de becuri colorate, un loc unde nu-ți poți arăta disperarea pentru că mânjești imaculatul aspect festiv. Și Ozana Barabancea-ți zâmbește într-o reclamă pentru un salon de make up obscur.
