De Ziua Copilului am nimerit la un party organizat de ATCA (Asociația de Terapie Comportamentală Aplicată), petrecere la care a venit și-o animatoare. Pentru copii. Foarte simpatică Vica Bombonica și trucurile ei magice, prilej să-mi aduc aminte de acum 4-5 ani când făceam pe clovnul la petreceri pentru pici pentru Clovniada.
N-aveam flerul și talentul Vicăi, mai ales că-mi lipsea doza aia de autoritate necesară să-i calmez dac-o luau pe zahăr, dar tot era distractiv.
Și obositor. Și captivant că nu reușeai să-i prinzi pe toți cu un joc, ori o cioacă. Da, săbiuțele îi turbau pe băieți și umflam la baloane de nu-mi mai simțeam pielea pe mâini, dar fetele se plictiseau. Apoi, pictura pe față (de care nu mă ocupam eu pentru că nu voia nimeni un copil pictat precum un tablou realizat de un Picasso beat și pe prenadez) le captiva cel mai mult pe fete. Da, voiau și puștii să fie Spiderman sau Tigru, dar tot lovitul cu sabia e mai distractiv. Ca să nu mai spun că dacă scoteam funia parcă presăram cocaină-n aer. Începeau să tragă de ea cu atâta dorință să arate cine-i mai puternic încât jocul nu mai avea nici un sens. Trebuia doar să tragi de o funie. Și cu toate astea, nu cei mici erau problema.
Părinții-s mult mai dificili.
Unii sunt panicoși, nu-și lasă copiii să se distreze, să-și dea frâu liber imaginației, să socializeze, să se simtă bine, să mănânce un dulce dacă au poftă (exceptând când e vorba de vreo problemă de sănătate). Am rămas statuie (muzicală, haha!) când un puști de 5 ani, adus la o petrecere la iarbă verde în sacou și cămașă apretată, mi-a spus pe un ton neutru: „îmi permiteți să mă joc și eu?” și „cum se desfășoară acest joc?”. Părinți, copiii nu sunt parteneri de afaceri.
Și stereotipurile bogat = avar/sărac = omenos se văd cel mai bine-n situații d-astea. Am fost la petreceri pentru copii cu haine mai scumpe decât mașina mea și nu primeam nici măcar un pahar cu apă, ca mai apoi în Giulești, pentru o familie mică, înghesuită într-o garsonieră, să fiu tratat precum un invitat.
Revenind la tema titlului, am văzut cum e să lucrezi cu picii.
Ești mereu în alertă, mereu pe fugă. Mă mir că uneori văd educatoare de grădinițe plinuțe. Asta nu-i o meserie în care să-ți tihnească masa. Ca să faci față unei grupe de 10-15 omuleți trebuie să ai condiție fizică. Aș face abonamente lunare la fitness tuturor persoanelor care lucrează cu pici. Ba nu, aș merge la WorldClass și aș discuta cu toți corporatiștii ăia care transpiră spânzurați de aparate: „vreți să scăpați repede și sigur de kilogramele în plus? E aici peste drum o grădiniță și 15 copii vor să se joace. Vă ține?”.
Acum îmi dau seama de o chestie: copilul tău nu-i (neapărat) gras și sedentar pentru că-i mâncarea plină de antibiotice și plastice. Poate că nici tu nu ești cea mai dinamică persoană și preferi să stai să basculezi în timp ce te uiți la TV, lângă al tău plod care basculează în timp ce se uită pe tabletă. Zic și eu, e doar o teorie…
