Unde am greșit eu, unde greșesc #MeToo-istele și gata

Am avut la dispoziție 3 zile să privesc totul din exterior. Zuckerberg mi-a întrerupt existența internautică și m-am simțit exact precum în serialul Black Mirror. Dar despre cum nu mai exiști dacă nu mai ești pe Facebook o să discutăm cu altă ocazie…

…

Acum vreo câteva nopți vorbeam cu Domnița despre arhi-cunoscutul #MeToo. De nicăieri am avut o străfulgerare și m-am oprit catatonic din conversație. Cutiuța cu amintiri se deschise și am realizat ceva important. Și dureros în același timp.

Eram prin primul an, cel mult al doilea an de facultate. O să evit să dau nume, pentru că așa mi se pare normal… acum.

Aveam examen la o materie importantă și stăteam lângă una dintre amicele din aceea perioadă. Să-i spunem „Ana”. A început examenul și proful se plimba printre bănci. De nicăieri Ana începe să plângă. Am crezut că e de la emoții, de la faptul că n-a învățat, ori alt motiv. Aveam noroc să fim într-o zonă ferită a sălii și proful nu ne vedea.

O întreb ce are.

• George, nu pot… nu pot să scriu nimic…

Tremura și plângea și mai tare, dar cu privirea în pământ, să n-o vadă nimeni. N-a durat mult și mi-a explicat.

• Proful s-a dat la mine… e mega insistent pe Facebook și-mi lasă tot felul de mesaje…

Era vorba, evident, despre profesorul la care dădeam examen atunci. Omul care se plimba prin clasă.

Ana plângea în hohote și n-a scris nimic. La scurt timp a predat foaia goală și a plecat din examen. Într-un final a plecat și din facultate.

Sincer, n-am făcut nimic. N-am știut ce să fac. Am împietrit în fața situației. Acum creierul refuză să-și amintească reacția mea. La cum mă cunosc poate că am zis să meargă la decan, ori să discute cu vreo profesoară… dar poate că mintea mea se minte singură și, de fapt, n-am făcut nimic s-o ajut pe Ana.

Tocmai aici e problema.

Ca bărbat, ca tânăr, nu știi cum să reacționezi în astfel de situații. Eu n-am știut și ca mine mulți alții. Nu ne-a zis nimeni, niciodată, ce să facem, ce să spunem, când o persoană apropiată e abuzată. Un prim instinct e să chemi Poliția, televiziunea, să vrei să faci deranj. Ca bărbat așa crezi tu că „acționezi”.

Dar femeia are altă nevoie. De intimitate, de ascultare, nu să-și transforme umilința în poveste publică.

O altă problemă uriașă scoasă la iveală de #MeToo este că bărbații care vor să ajute o femeie abuzată nu știu cum.

Ana, îmi pare rău. N-am știut mai bine.

…

 Ce nu funcționează la #MeToo?

Exact același lucru precum în cazul altor campanii de conștientizare care se desfășoară pe Facebook: dispar în timp, mesajul se diluează, oamenii cred că discută subiectul, dar de fapt îl secătuiesc de substanță.

Molly Crockett, specialist în neuroștiințe, consideră că viața în social-media ne schimbă modul de a ne manifesta furia și implicit de a acționa.

Facebook a schimbat modul cum ne raportăm la propria experiență. Nu vrem să recunoaștem, dar fiecare postare pe care o facem vrem să atragă multe multe multe like-uri și share-uri. Nimeni nu-și pune tragica poveste pe Facebook și vrea să primească 3 like-uri amărâte. Avem o foame de viralizare, dar nu vrem s-o admitem ca să nu părem „attention whores”.

Dar, de fapt, vrei ca lumea (toată) să știe că ai fost abuzată.

Până aici nici o problemă, doar că lumea (publicul) ajunge la un nivel de saturație privind poveștile despre abuz. Dacă scrolezi pe Facebook întâlnești sute, mii de cazuri. Nu ai timp/energie/chef să le citești pe toate. Asta înseamnă că ajungi să te imunizezi la toată încărcătura emoțională.

Așa cum spune și M. Crockett, „precum cineva care basculează mâncare fără să-i fie foame, poți să ajungi și tu să urăști ceva fără să fii cu adevărat nervos”. Mecanismul se aplică în ambele situații. Avem hateri care apără abuzatorii doar dintr-o obișnuiță de a o arde Gică Contra (ei nu sunt așa, dar s-au obișnuit), așa cum avem și feministe care interpretează orice gest ca un abuz.

Oricum, tot ce se întâmplă pe Facebook, la nivel individualo-neuro-psihic, ajunge inevitabil să aibă următorul scop: „eu vreau să atrag atenția”, „eu vreau să fiu văzut”, „eu vreau să fiu remarcat”. Fie și din rolul de victimă.

Drept dovadă că foarte puține femei abuzate, care și-au spus povestea pe Facebook, au și acționat juridic în direcția asta.

Ăsta-i un alt aspect al mecanismului prin care funcționează facebookizarea problemelor. Tu îți verși povestea în internet, oamenii îți lasă falsa impresie că sunt alături de tine (prin Like-uri și Share-uri) și tu trăiești cu impresia că „s-a făcut dreptate”.

De fapt, doar ai ventilat emoții și ți-ai crescut puțin respectul de sine (fiind curajoasa care a recunoscut public un eveniment dureros). Dar, în fapt, nu ai schimbat nimic. Ți-ai pasat problema în cârca unei entități care nu există: „acum mi-am spus povestea, să se ocupe cine trebuie de problemă”. N-o să se ocupe nimeni.

Și nu se vor schimba prea multe pentru că-n social-media lucrurile se modifică repde. În curând o să apară un alt #, o altă cauză, o altă gafă politică, orice. Cât ai spune „Me too” Facebook-ul o să fie inundat cu altceva și o să uităm de femeile abuzate.

Unde mai pui că Facebook nu-i o arenă de dezbateri. Este o Agoră plină cu surzi și orbi în care mai multe bule se împing reciproc, fără să-și schimbe cu adevărat structura.

Facebook este discuția noastră despre sexul îngerilor în timp ce „Constantinopolul” cade.