Turismul la români

Despre ce o să citești în rândurile de mai jos:

1. Context
2. Alea rele și zugrăveala de sine
3. Experiențe personale
4. Concluzie

Să începem.

1. Context

Ospitalitatea românească e pur și simplu ospitalitate. Se întâmplă să fie bună, se întâmplă să fie rea. Istoricește vorbind, sunt tentat să spun că ceea ce noi considerăm „ospitalitate” e mai degrabă curiozitate pentru oaspete. Cel puțin asta era până când ospitalitatea a devenit HoReCa, adică până la instituționalizarea occidentalizată a fenomenului că-ți intră un străin, pe bani, în bătătură, și tu ești într-o competiție cu alte bătături.

Adică: petecul ăsta de lume care de puțin timp a devenit România n-a fost până acum ceva timp o destinație turistică cum înțelegem noi termenul astăzi. Pe la 1700-1800șiceva nu veneau oamenii la București, Iași, Cluj șamd cum se duceau la Paris, Londra, Veneția. Dacă citiți cronicile călătorilor care treceau prin principatele române acum 100-200 de ani o să remarcați faptul că cei mai mulți făceau un tip de turism care astăzi e caracteristic românilor care în loc să decoleze spre Milano, Madrid, Berlin, se duc spre Tbilisi, Baku, poate și nițică fostă-Iugoslavia. 

Te-ai prins, e tipul ăla de turism. Să-i spunem turism-curios. Nu te duci să-ți faci selfie-urile care stârnesc invidii, ci mai degrabă fețe curioase. Te duci să descoperi, nu să bifezi. Oricum, majoritatea tranzitau principatele în drum spre orașele mai importante din Turcia/Grecia de azi. Dar eram un popas care fascina. Pentru vestici era o treabă să mergi prin „Micul Paris” și să se termine totul, brusc, într-o mahala în care te mâncau câinii. La propriu.

Altfel, localnicul era ospitalier (dacă era) și pentru că era curios de tine. Cine ești, de unde vii, ce porți, cum e la tine. Dacă aveai ceva marafeți pe tine bine, dacă nu… lăsai o poveste. Să nu romantizăm, dacă era business trebuia să plătești șederea și mâncarea. Dar străin fiind, mai lăsai și ceva în plus. Prezența ta străină era o monedă. 

Din nou, să nu romantizăm aiurea: sunt ferm convins că în istoria turistică-medievală românească unii au avut parte de gazde demne de canonizare, alții s-au trezit jecmăniți. Până și-n zilele noastre se mai întâmplă să aud că la aceeași cazare X e tratat ca un rege și Y e țepuit. „E și după sufletul omului” îmi place să spun, ca o glumă.

Acestea fiind zise, neavând un bagaj socio-cultural senzațional de HoReCa-istic, nici nu s-a cultivat o școală a servirii, a leisure-ului turistic. Adică-s fericit că ai venit la mine-n curte, dar îți dau ce am, cel mult ce am văzut pe la alții și pot reinterpreta după capacitățile mele. N-o să mă dau peste cap doar pentru că vrei tu o pernă pe care să pui capul. UX Experience mai puțin, ne ghidăm după sloganul turistic „mai bine decât nimic, știi ce zic?” 

Și pentru că nu avem cultura relaxării/turismului adânc înrădăcinată (ori moștenită de la părinți antreprenori turistic) nici nu știm să primim/dăm feedback-uri. Faceți exercițiul ăsta: dați un feedback articulat și sincer unor oameni care vă livrează un ceva din zona de servicii (mâncare, cazare etc.). Câți români (mai ales „școliți” în bijnițăreala de tranziție) știu să vă respecte opinia de consumator? 

Comparativ cu grecii și turcii, care devin provincii românești în sezonul estival, care știu de mult timp să servească turistul. Îi ajută și clima (mai multă vreme de plajă), dar au și o moștenire turistică. Nu e anormal să auzi prin Vest ca un tânăr de azi să se ducă pe o insula grecească unde a fost și mama/bunica lui într-o vacanță acum niște zeci de ani. Și să fie la fel de bine (doar că adaptat la zilele noastre). Și noi ne-am putea lăuda cu moștenitorii polonezilor care călcau litoralul românesc pe vremea lui Ceaușescu. Dar moștenitorii nu vin. 

Totuși, simt că suntem la o cumpănă de mentalități turistice. Într-o parte avem propietarul de hotel/pensiune/restaurant care vrea profit acum, înlocuit încet de unii care vor să ofere o experiență la care să te întorci, iar într-o altă tabără avem turistul român plecat la prădat în experiența turistică (selfie-uri de impresie, umplut farfuria la all-inclusive, băut ca porcul din dozator), la doritorul să experimenteze și să nu mai fie pornit pe chibițărie. 

Nu știm procentele celor de mai sus, dar ochiometric e mai bine ca acum 10-15 ani, nu?

2. Alea rele și zugrăveala de sine

Potențial există oriunde. Discurs de tipul „nu există țară mai frumoasă ca România” e cel puțin analfabet. Toate țările sunt frumoase. Toate. Noi avem un relief variat, dar au și alții. Alții au munți mai înalți, plaje cu nisip mai fin, păduri mai nu-știu-cum șamd. 

Oricum, omul sfințește locul, așa că degeaba e frumoasă dacă e doar frumoasă. 

Ce m-a stârnit au fost o serie de imagini care au tot circulat pe social-media zilele astea.

Zugrăveala patriotardă care nu ne ajută. Pentru că pleacă dintr-un complex de inferioritate/superioritate, o plânsoteală competitivă mascată în mândrie națională.

Hai s-o luăm pe rând:

• „This is not Germany”. Da, Castelul Corvinilor, dar ce nu-ți spune imaginea aia dacă ești străin e că în acest castel nu prea ai multe de văzut. Exteriorul e impresionant, dar la interior e golaș de experiență (exceptând când se întâmplă vreun eveniment cu tentă medievală) și dacă ești turist-viteză ai terminat totul în 20-30 minute. Are nevoie de numeroase finisaje și multe altele care să te țină și să merite drumul. Iar orașul Hunedoara nu este cel mai turistic punct de pe harta României. Dacă locuiești în Hunedoara (ori ești de acolo și te-am lovit în mândria locală), încearcă să te pui în papucii unui străin care aterizează în București/Cluj/Iași și pune pe hartă niște destinații. Gândește-te la drum (durată+calitate), cazări, mâncare. Ai 5-6-7 zile România. Ai pune Hunedoara pe hartă și traseu pentru Castelul „this is not Germany” Corvinilor?;

• „This is just” penibil. Cine a gândit comparația asta e pur și simplu idiot. Nici nu văd rostul argumentării pe această imagine. Fie, dacă insistați: care e costul material+emoțional să ajungi într-un astfel de peisaj montaj dacă ești turist străin în România? Și care e câștigul dacă ești în Canada? De exemplu, dacă ești american, merită să vii în România pentru „This is not Canada?” Sau dacă ești francez? Sau englez? Cine a gândit asocierea de mai sus n-are simțul măsurii și n-ar putea să vândă apă nici unui însetat în deșert;

• Corect, ăsta e un drum mișto, într-o zonă frumoasă. Dar nu-l compara cu alții precum un părinte frustrat care-și compară odrasla cu Mihăiță. Mai degrabă te-ai preocupa ca în vârful drumului superb turistul să aibă parte de o experiență memorabilă, un restaurant instagramabil, o șosea pe care să nu-ți rupi mașina, d-astea. Las-o pe Norvegia că n-are ea treabă cu tine. Ți-a zis ceva Norvegia? S-a luat de tine?;

• Imaginea asta a strâns mai mulți proști decât a curs apă la cascada Bigăr. Cascada Bigăr e Loredana Groza a cascadelor, poate cea mai photoshopată destinație turistică din lume. Și s-o compari cu Indonesia… Nu că-n Indonesia e mai frumos, dar la fel de bine o puteam compara cu un măr, o felie de pâine prăjită, ori un filtru de apă. Nu mai spun de faptul că în perioada de boom a Bigărului, când dădeau năvală românii să vadă minunea, un material de presă releva kitsch-ul comercial care te izbea când ajungeai la ea. Plus lipsa infrastructurii. Într-un final cascada Bigăr s-a sinucis de rușine;

• Altă comparație imbecilă;

• Un amic mi-a zis cândva o vorbă: „să-ți permiți să dai lecții altora când ești *oaie peste *ulă” (am cenzurat pentru că mă mai citesc alergici la vulgar). Așa și imaginea de mai sus. Din nou, străinul nu e anunțat că „Switzerland”-ul românesc are poate cea mai proastă infrastructură rutieră montană, de-ți intră copiii la facultate pe drumul București-pârtie. Și toți pasionații de sporturi de iarnă pe care îi știu mi-au zis că pârtiile românești sunt scurte și scumpe. D-aia se duc la Bansko, Bulgaria. Bansko îi zicem noi, bulgarii îi spun „Bușteniul Bulgăresc”;

• Suntem atât de proști la a ne vinde că nici în pozele photoshopate n-am fost în stare să scoatem algele alea împuțite. Și singurul punct forte față de litoralul iberic (auzi hal de comparație) e că pe plajele românești sunt 1% șanse să auzi valurile mării. România are plaje doar ca suport pentru muzica restaurantelor/crâșmelor. Marea nu se aude. Important e să auzi muzică de radio, rock, folk, ce vrea fiecare să împingă în față ca etichetă de statut și target;

• Asta nici nu vă spun unde e pentru că dacă vreți să ajungeți acolo o să vă rupeți mașina pe coclauri. Și da, e frumos, dar este o altă zonă neexploatată turistic unde ajungi, te uiți, te plimbi, pleci.

Ce vedeți mai sus sunt imagini care s-au viralizat pe Facebook, Instagram, TikTok și inclusiv pe LinkedIn (eu acolo le-am văzut prima dată). N-o să spun ce categorie mentală/de vârstă/de educație a promovat astfel de imagini pentru că-n unele cazuri e previzibil, dar am fost surprins să văd prostiile alea și la oamenii care-mi inspirau inițial mai multă gândire critică.

Vă uitați iar la cele de mai sus și parcă frunza Elenei Udrea nu mai e un jaf, o minune. Parcă video-urile alea turistice românești penibile făcute de Ministerul Turismului nu mai sunt un accident. Pur și simplu, de la mic la stat până la mare la stat, nu știm să ne vindem țara. O comparăm cu alții ca niște părinți frustrați, ori o zugrăvim mincinos.

Și știți care-i adevărul? Mulți străini vin să ne viziteze tocmai pentru misery-porn-ul comunism. Dar noi nu vrem să-l vindem pe ăla că ne pute. Și în loc să le dăm turiștilor ce vor (și ce ne e la îndemână), le promitem munți ca-n Elveția, plaje ca-n Spania și cascade ca-n Midjourney. De ce? Că suntem ca la punctul 1 de mai sus. Nu știm cu turismul, nu știm să vindem, nu știm antreprenoriat.

Există un băiat mișto pe Youtube, Bald and Bankrupt se numește canalul lui cu aproape 4 milioane de abonați. Ăsta are o fascinație să viziteze țări din fostul bloc comunist, țări periculoase, țări sărace, d-astea. Genul de turist menționat mai sus (cam ce venea prin locurile astea și acum 100-200 de ani).

Omul a ajuns în Timișoara cu trenul și priviți prima interacțiune pe pământ românesc (minutul 27):

Un fan (străin) și un cerșetor român. Vă las să vă dați delir rasist și prost la comentarii despre cerșetor, nu port bătălia asta acum.

3. Experiențe personale

Zona mea preferată din România este în satele de pe lângă Orșova, Moldova Nouă, pe acolo pe lângă Dunăre. De ce? E izolată, puțin aglomerată.

Pe acolo ajung în fiecare an de vreo 4-5 ani și-mi place pentru liniște, peisaje, mâncare.

E accesibilă? Canci. Dacă nu ești din zonă ajungi greu. Ca bucureștean fac lejer 6 ore (condus omenește). Ca moldovean cred că pică din start această opțiune.

Financiar? Ok, presupun.

Unică și să merite să investești în promovarea ei către străini, fără să faci infrastructură? Nu. Absolut deloc. Te trezești că-ți cărăbănești mii de străini până la Șvinița, pe drumuri proaste, ca să ajungă undeva unde să-și bucure ochiul și să se gândească la drumul de întoarcere.

Dar mie-mi place. Poate și pentru intimitate. N-aș vrea să se umple, dar nici să dea faliment oamenii.

Dar vă las și cu câteva recomandări, poate ajută:

• am mâncat foarte bine aici, la Berzasca;
• în fiecare an mă rup de lume, internet și semnal la telefon aici, la Amonita (Șvinița);
• anul ăsta s-a stricat cazanul în drum spre casă și m-au ajutat prompt și bine băieții de la service-ul ăsta din Drobeta Turnu Severin. Robert a fost super băiat comparativ cu ce știu că se vorbește (stereotipic) despre service-urile auto;
• Cât am așteptat să se repare cazanul am stat o noapte aici, la pensiunea Casa Soarelui. Au fost gazde cu adevărat prietenoase, n-au taxat extra pentru ce puteau s-o facă (îndreptățit) și au avut o masă de biliard și ping pong pentru cei cazați. Gratis. Din păcate am stat o seară;

Astea de mai sus sunt experiențe bune cu HoReCa și ce înseamnă servicii de care se poate încurca un turist (român sau străin). Pe alea rele nu le mai enumăr că am o pasă bună.

Concluzie?

Nu trebuie să fie una, dar fie.

Femeia se uită la The White Lotus, un serial pe val acum. Mi-a zis că locațiile în care s-a filmat serialul au cam bubuit turistic (nu e o minune, multe locații au atras turiști după ce au devenit faimoase în filme-seriale). Primul sezon de White Lotus a fost în Hawaii (a.k.a. „Eforie Nord a Americii”), al doilea în Sicilia („Mangalia de Italia”), și urmează un al treilea sezon. Thailanda. Costineștiul lor.

Ce aș face eu?

Cât costă să produci un sezon de White Lotus? Dai banii ăia să-l faci la noi pe litoral. Îi lași pe scenariști să-și dea delir creativ cu intrigi despre o fostă țară comunistă cu un litoral bombă. În timp ce ei filmează tu CHIAR faci litoralul bombă. Străzi, trotuare, locații, plajă, apă, tot. Atragi investiții, încurajezi antreprenori, scoți cocalăreala din peisaj.

Se lansează serialul și apoi aștepți. Poate vin și copiii polonezilor care ne călcau pragul prin 70. Și din asta nepoții noștri vor avea puțin mai mult habar despre cum e să livrezi turism.