Am impresia că postarea Oanei Pellea vis-à-vis de Pokemon GO a născut mai multe controverse decât faptul că nu-știu-câți au murit căutând pokemoni. Dacă mă întrebați pe mine, eu cred că-i și un val de heităreală la adresa ei. A avut grijă cineva s-o beștelească pentru o reclamă cretină de acum câțiva ani și de atunci imaginea Oanei Pellea e destul de avariată. Bine, și ea se străduiește să pară o țopistă intelectuală (vezi postarea despre cartea „Micul Prinț”), dar nu cred că merită atâta atenție negativă. Până la urmă e actriță. Știm despre actori că-s ciudați și dificili.
L-am citit ieri pe Răzvan și am văzut că acum și jucătorii de Pokemon Go sunt victime. Precum fumătorii.
Și apoi mi-am spus „bă, dar ce ne freacă pe noi grija de toți?”. Adică mă uit la mine și-mi reproșez faptul că-mi pasă, mai ales de cei apropiați. De ce trebuie să mă agit eu că oamenii pe care-i iubesc bagă cancer în plămâni, beau peste măsură, nu mănâncă sănătos, ori sunt sedentari? Eu chiar n-am altă treabă? Adică nu-mi pot vedea de problemele mele? Precum faptul că încă mă mai joc FIFA din când în când. Ori faptul că mai fumez câte o țigară mentolată la chermeze. Ori că mai beau un păhărel. Ha, vin eu, arogantul și ipocritul sulii, să le spun altora ce să facă. Cum să-i spun eu unui om la care țin s-o lase mai moale cu cele 20-30 țigări pe zi, când eu fumez cam 1-2 țigări pe lună. Cum îmi permit eu să-i spun unui cunoscut, alcoolic, să mai rărească paharele, când și eu beau 1-2 beri pe săptămână și ocazional vin sau coniac?
Eu care-mi cumpăram (la trecut) haine din LC Waikiki comentez că unii sunt vrăjiți periodic de ofertele bombastice de la H&M și Zara? Sunt atât de ipocrit că-mi pasă de cei apropiați și că nu-mi văd de ale mele.
Și nu doar despre cei dragi e vorba aici. Ci și despre cei care ajung să se îmbolnăvească, cancer și alte cele. Apoi au pretenția ca „cineva” să-i ajute să lupte cu boala. (O să sune nașpa dar) scrie mare pe pachet: cancer. Eu când mă dau cu bicicleta pe DN1 știu la ce mă bag. Dacă mă stropșește vreunul pe caldarâm îmi asum asta. Problema e că a dracu empatie funcționează fie că vrei tu sau nu. Adică o să-mi pese de plămânii tăi fie că vrei, fie că nu. Și nu pot să fiu indiferent când unii se joacă Pokemon la volan. Că poate trag de volan și-mi omoară vreun apropiat, sau pe mine. Adică, eu încerc doar să mă protejez.
Și nu, nu am eu această viață perfect echilibrată, nu fac mindfulness și nu mănânc precum Olivia Steer. Dar dacă mai mulți îmi spun că-s histrionic, instabil, obsedat de X sau Y, încep să-mi pun probleme.
Da, opun rezistență la început, dar dacă apare o lege care spune că nu mai ai voie să stai cu ego-ul mărit în localuri o să-mi las părerea prea bună despre sine acasă și n-o să cometez ca o copilă căreia nu-i dai voie să stea încălțată cu rolele în cadă.
Și da, nu e Pokemon GO cel mai cretin lucru. Nu e nici ultimul. Specia asta e în stare de mai mult. De fapt, Pokemon nu e de vină pentru nimic. Nu-i Picachu responsabil că au ieșit sub 100 de oameni la ultimele proteste, că politicile de extremă-dreapta prind teren, că mișcările religioase extremiste se desfășoară în voie și că refugiații fug de niște cretini pe bărci improvizate.
Singura vină pe care o are Picachu e că stă în drumul tău când mergi spre secția de votare sau îți apare în față când citești textul ăla interesant despre cum atentatorii din Europa sunt (în mare) rezultatul unei proaste integrări a imigranților care au părăsit fostele colonii.
Și nu, nu vorbesc de ultimii 3-5 ani, ci 30-50 de ani.
Și da, dacă-ți vezi prietenii că dau cu fruntea de stâlpi ca să-l prindă pe Bulbazar începi să-ți pui probleme și-ți dorești să nu-i vezi murind pentru atâta lucru. Și am citit editoriale despre cum Pokemon Go e pentru relaxare, dar știe toată lumea că există și alte modalități să faci asta. Și să nu mori. Să nu pierzi timp. Să nu știe toată lumea pe unde mergi.
