Toate cele din titlu au legătură între ele și te anunț de pe acum că urmează un text lung care e posibil să nu-ți placă dacă nu împărtășești aceeași viziune socio-politică, dar dacă tot ai chef de delirul ăsta aș aprecia să rămâi până la final și să lași și o opinie.
Atenție, pentru cei care n-au văzut încă filmul #dogpoopgirl acest text poate conține urme de spoiler. De altfel, o spun încă de la început, recomand cu toată ființa să vizionezi filmul #dogpoopgirl, eventual cu posibilitatea de a pune pauză în timpul lui pentru a analiza anumite cadre și contexte prezentate. Eu n-am putut face asta la prima vizionare, dar la următoarea sper să pot.
Acestea fiind zise, să începem cu începutul.
Acum câteva zile am văzut pe Facebook o filmare făcută de un șofer de TIR (unul celebru online care-și filmează drumurile și întâmplările din curse). Imaginile arătau cum un biciclist a țâșnit de pe un drum secundar fix în fața camionului care venea cu viteză. Impactul (mortal) a fost evitat la mustață.
Nu e vorba de tipul de biciclist care și-a tras colanții de Tour de France pe el și a ieșit să-și exerseze gambele. E un gigel cu șapca întoarsă pe cap, călare pe o șa cu două roți, care probabil folosește bicicleta ca autoturism personal în deplasările intra-sătești. Astea sunt estimări ochiometrice.
Reacția scrisă a șoferului-vlogăr a fost să spună că „dacă înainte bicicliștii îmi erau antipatici, de azi vă urăsc”. Foarte nesănătos să urăști o categorie de participant la trafic. E ca și cum te-ai urca la volan cu gândul că nu suporți șoferițele roșcate pentru că în 2009 ți-a tăiat una calea. Și parcă și-n 2012 te-a enervat tot o roșcată la volan. Și-n 2016? E clar, datele confirmă.
Revenind la șoferul de TIR, reacția lui nu e singulară.
O țară precum România, cu o infrastructură rutieră deficitară, îi aduce pe mulți oameni în punctul în care ajung să se urască între ei. Bicicliștii urăsc șoferii, șoferii pe motocicliști, toți pe trotinetiști, pietonii se urăsc între ei. Aveți aspectul ăsta în minte pentru cele ce urmează.
Astăzi a postat un cunoscut de pe Facebook celebra fotografie cu vin spumant la găleată (zis și „șampanie” de presa analfabetă), ritual de semnalizare a potenței financiare în cluburile din țară. Despre ritualurile astea (roaba cu vin spumant, aruncatul șervețelelor în aer, etalarea femeilor și mașinilor trofeu) o să mai vorbim și cu alte ocazii, dar acum vreau doar să reamintesc în treacăt un lucru pe care l-am mai spus și cu alte ocazii pe aici: un procent covârșitor (m-aș arunca la o estimare de 90%) din bogații cluburilor românești sunt marțafoii elitei financiare românești și globale. Nu pentru că n-au bani, dar n-au școala banilor. N-au finețe și n-o pot cumpăra pentru că aia se cultivă. E o treabă de educație.
Oamenii bogați și cultivați în bogăție prețuiesc intimitatea opulenței precum ține un amărăștean la BMW-ul din 2016 luat cu sacrificii din târg. Oamenii bogați nu-și dau coate cu lumpenbogații decât în cazuri excepționale, când se plictisesc de contextele foarte restrânse unde nici story-uri nu se fac pentru că-i „de neam prost” să-ți pozezi paharul cu ce bei în fiecare zi. Nu există excepționalitate în lumea lor, luxul e ca apa caldă (o metaforă dureroasă pentru unii bucureșteni).
Altfel spus, revenind la roaba cu vin spumant, presa (pentru că ea trăiește din astfel de „informații) antagonizează două categorii sociale și se hrănește din această tensiune care aduce rating, comentarii, reacții. Atâta timp când săracii se enervează steril pe consumatorii de roabe de vin e perfect. În arenă stau și middle classerii care-și dau cu superioritate ochii peste cap că ei n-ar face asemenea cocalărisme, dar cu prima ocazie o fac „la modul ironic”, ori fac consum parodic, adică-și comandă vin spumant cu trotineta (orice alt element anti-roabă). Pentru că ironie, te-ai prins?
O primă concluzie, dacă nu era deja clar, e că societatea nu mai e fragmentată în trei categorii simple (săraci, middle class și bogați). Ai mai multe tipuri de săraci, ai middle classeri cu de toate (preferații mei sunt aspiraționalii) și la bogați se fragmentează lucrurile pentru că unii-s săraci-bogați (ăia care ieri aveau ciorapii rupți în coate, azi își cumpără limuzină și o conduc singuri că n-au cultura șoferului și a banchetei din spate), alții sunt bogați-tranzitorii (părinți născuți săraci, ajunși bogați, copil crescut în puf și frustrările părintelui față de sărăcie) ș.a.m.d.. Elita elitei are cultură, educație (pe bune), e poate la a 3-4a generație de bani cu lopata și evită toate grupurile enumerate mai sus cum evită hainele cu logo mare.
Acestea fiind zise, să intrăm în #dogpoopgirl.
Filmul e o interpretare locală a unei întâmplări reale din Coreea de Sud. Cățelul unei femei defechează într-un metrou, nu strânge, identitatea ei ajunge în online și viața ei e distrusă. Se numește doxing și metoda asta de poliție online a distrus destule vieți. Influencerul tău preferat e posibil să fie vinovat de așa ceva.
Nu vreau să vorbesc prea mult despre film pentru că insist să-l vedeți, dar vreau să vă spun că personajul principal este conturat absolut splendid: femeie, 40+, nemăritată, carieră office (și plictisitoare), viață sexuală de tip Tinder/fuck buddies, fără partener stabil, dorește să adopte un câine, locuință tip Ikea, dezirabilă până la încălecare. Absolut superb! Mă uitam și parcă vedeam… Dar toate personajele sunt genial conturate.
Altfel spus, personajul nostru de mai sus trece prin ceva asemănător întâmplat în Coreea de Sus. Rezumat: cățelul vomită la metrou – ea nu strânge – oamenii se enervează – cineva filmează – filmarea ajunge virală – femeia este urmărită, concediată, hăituită, agresată. Viața ei e distrusă.
Dar în paralel se mai întâmplă chestii. (și acum ne apropiem de ce vorbeam la început)
Făcând o naturală subliniere a realității românești, filmul portretizează un paznic de metrou care nu intervine în scandalul iscat când cățelul vomită. E chiar magistrat dialogul dintre paznic și personajul principal, un „doamnă, vă rog eu strângeți. Doamnă? Doamnă?” vorbit în gol, steril.
Ce se întâmplă mai departe este că mulțimea (dirijată de un vlogăr-influencer care devine justițiarul cazului) cere măsuri de la Metrorex și firma de pază din metrou. Se cere sânge, acțiune în fața „nesimțirii”. Măsura imediată este concedierea paznicului, prin vocea unui lumpenbogat care nu-și găsește cuvintele (pentru că nu le are) prin care să explice absurdul situației din care se hrănește presa și mulțimea vlogarizată de un individ care trăiește din a spune în fața camerei cât de revoltat e pe România (și a face challenge-uri, probabil).
Paznicul de la metrou este concediat. Își dă foc. E spitalizat. Presa vânează momentul și-l transformă în erou. Toată bucata asta este… n-ai cum să portretizezi mai bine presa românească. Dacă mâine vine un extraterestru și te întreabă „cum e jurnalismul în România?” trebuie să-i arăți bucata asta de film. Nu mai e nevoie de nimic altceva.
Acum e acum.
Vorbeam despre antagonizarea păturilor sociale.
O avem pe middle classerița aspirațională (așa o văd eu) care a comis nesimțirea împotriva căreia se revoltă pătura săracă, cât și alți middle classeri care nu se identifică cu indezirabilul, putoarea, nasolul social. Important e că lumpenbogații au reușit, prin concedierea paznicului, să întărâte un conflict pe principiul „d-aia nu merg lucrurile în România, că a vomitat un câine la metrou, stăpâna n-a strâns și săracii pierd locul de muncă din cauza asta”. Mai trebuie menționat că săracul are 7 copii și e singurul lor părinte? Ți se rupe inima de middle classer.
Tensiune, tensiune, tensiune.
Middle classerița vrea să se scuze. Dar a clacat. Cu toate astea discursul ei e corect: „ce vină am eu că l-a concediat pe amărâtul ăla?” Lumea n-o ascultă pentru că în momentul ăla e beată și disperată. Elemente care te fac irelevant în arena discursului. Cine bagă în seamă bețivii când se justifică?
Filmul se mișcă superb, natural, cursiv, prin tot acest tăvălug. La final, precum în filmul Joker, vedem reprezentantul sărăcimii (paznicul bandajat) lovind mortal cu bâta de baseball tocmai middle classerul care a produs dezechilibrul. Opriți cadrul care ne arată ce vede personajul principal (POV): un lumpenbogat deasupra ei care sună la Salvare și în plan îndepărtat îl vedem pe amărăștean, cu bâta în mână, lângă un zid pe care e scris A-ul anarhist. Joker, am zis.
Concluzia concluziei?
Filmul arată ceea ce vedem peste tot: lumea e prost orânduită, stresantă, obositoare. Colac peste pupăză, psihicul dă rateuri („de ce n-ai strâns voma?”. „Nu știu…”). Ce se întâmplă în astfel de momente?
Precum șoferul de TIR de la începutul textului, nimeni nu caută soluția nasoalei, ci doar Colebilul social (să dăm repede pe cineva afară, să facem o arestare, o condamnare, să pedepsim o categorie cât mai nișată – bicicliști?). La îndemână e să antipatizăm/urâm. Iar la această dinamică îi avem pe principalii contribuabili: presa și influencerii care fac poliție socială. De altfel, nu pot să nu remarc faptul că unul dintre cei mai apreciați polițiști virtuali ai zilelor noastre este aproape 1:1 cu personajul din film. Părul diferă.
Mai sunt multe, dar ajunge.
