N-am mai avut de ceva timp un text de la un cititor. Astăzi vă ofer spre lectură creația unui ilustru anonim.
Lectură plăcută.
…
Câteodată îmi place să mă uit la ideologii ca la niște mici animăluțe care parazitează creierul uman.
Fac asta nu pentru că ideologiile chiar sunt niște mici animăluțe (cum ar spune Daniel Dennett, spre exemplu), ci pentru că metafora în sine are o enormă valoare euristică. La fel cum paleontologii examinează roci vechi de sute de milioane de ani observând “rebuturile” procesului de selecție naturală, istoricii, politologii și (mai nou) psihologii examinează cimitire, închisori și lagăre pentru a înțelege mizeriile istoricismului din secolul XX. Unele animăluțe, desigur, în special cele moi și fragile, nu se fosilizează. Cu toate acestea, ele pasează materialul lor genetic următoarelor generații. Dacă urmăm analogia expusă anterior până la capăt, același lucru poate fi spus și despre ideologii. Ajungem acolo imediat…aveți răbdare !
Dacă ai impresia că postmodernismul nu este o ideologie politică, s-ar putea să ai dreptate !
Într-adevăr, postmodernismul nu este o ideologie politică. În fond cât de “ideologică” ar putea fi o familie de atitudini care militează pentru dizolvarea meta-narațiunilor în știință, cultură, politică și, sensu amplo, societatea umană ? “Nu foarte”, ai spune. Din nou, ai avea dreptate. Pe de altă parte, postmodernismul ESTE o ideologie EPISTEMOLOGICĂ, având ca nucleu perspectiva conform căreia nu există un unic adevăr, ci o multitudine de “adevăruri” echiprobabile. Pe cale de consecință, orice postmodernist responsabil ne-ar recomanda să ascultăm toate vocile, să celebrăm toate încercările și să scriem panegirice pentru toate grupurile care, din motive obiective sau nu, se află în afara discursului dominant. Admirabil, am putea spune, doar că așa înlocuim accidental și bufnița Minervei cu pasărea Dodo din cartea lui Lewis Carroll.
Dizolvarea narațiunilor ascunde o narațiune la fel de periculoasă.
Dacă te-ai născut în perioada comunistă sau ai avut măcar o dată curiozitatea să deschizi o carte scrisă de Karl Marx, probabil știi deja că discursul central al marxismului gravitează în jurul luptei dintre “proletari” și “burghezi”. Feminismul radical, spre exemplu, adoptă aceeași metodă dialectică de analiză și cam aceeași concepție materialistă asupra istoriei. El schimbă doar narațiunea într-una de tipul “patriarhat dominant” vs “femei supuse”. Acest constructivism social amuzant, “de anchetă polițistă”, după cum îl numea Ian Hacking, merge atât de departe încât poți găsi chiar articole publicate în reviste peer-review în care autoarea susține că Principia Mathematica a lui Isaac Newton este un text misogin. Să vă reamintesc că săracul Newton era asexual ?! Noroc că mai există câteodată și un Alan Sokal care atrage atenția asupra acestor aberații. Mulțumesc Doamne ! (zice un agnostic).
Dacă nu ți-ai dat seama unde bat, o să-ți explic pe scurt: toate discursurile subsumate postmodernismului își extrag seva intelectuală din marxismul clasic.
Toate speciile au un strămoș comun, viz. eterna luptă dintre “opresori” și “oprimați”, “exploatatori” și “exploatați”, “asupritori” și “asupriți”. Dacă te-ai etichetat deja până la vârsta de 25 de ani cu unul din termenii care sunt “at the receiving end”, e ușor de înțeles cum și de ce poți ajunge cu ușurință să crezi că un anumit discurs postmodernist specific reprezintă ADEVĂRUL, în ciuda faptului că însăși cadrul teoretic de referință subliniază faptul că e doar un “adevăr”, nu neapărat cel scris cu majuscule. Morala: dacă ești un SJW, membru Antifa, sau doar un “fulgușor special”, apucă-te să citești textele din spatele discursului înainte să accepți axiomatic unele stări de fapt. Este atât dezirabil, cât și admirabil să lupți pentru oportunitatea de șanse, dar NU deveni un fanatic.
Semnat,
Pomeranianul lui J.B. Peterson.
