Sursa furiei

După ce l-am citit pe Gabor Mate (și am văzut și documentarul lui) am început să înțeleg mai bine legătura dintre traumă și individ. Totul pare atât de evident și atât de simplu de înțeles: trauma (mai ales aia din copilărie) îți schimbă cu totul viața. Gata. Asta-i tot. Ce nu e clar?

Primești durere? Dai durere. Te înveți cu durerea. Îți place durerea.

Am zis să spun cele de mai spus pentru că m-am gândit să vă fac poftă de lectură/documentar și să avem un numitor comun pentru cele ce urmează.

După ce înveți că oamenii sunt suma momentelor fericite/traumatizante îți e mai ușor să le înțelegi o serie de reacții.

Citisem acum ceva timp un articol interesant despre ce copilării oribile au avut cei mai înfricoșători dictatori ai secolului al XX-lea. Bătaie, abuz, ură predată de dimineață până seara. Dintr-o altă carte am aflat că unui mare lider politic român din interbelic i se predase ura de semeni (antisemitismul în mod special) încă de când era copil. Istoria ne-a arătat că mulți criminali, nenumărați dereglați ai speciei au fost victime la rândul lor.

Și cazurile de mai sus sunt doar cele care au devenit versiuni negative „cu ajutorul” unor profesori de ură (de cele mai multe ori părinții).

Dar sunt și evenimente care te înrăiesc.

Sunt tragedii personale, inexplicabile, care îți pun o perdea peste ochi și te debusolează total. Însetat de explicații (simple, cum altfel?!) ți se pune pata pe ceva care îți alină foamea de răspuns. Hazardul nu este un răspuns, „e prea devreme să știm” de neconceput. Egoiști fiind considerăm că merităm un răspuns acum, în timpul vieții. Ceva trebuie să fie. Dar mai ales „cineva”. Toate relele care ți se întâmplă au nevoie de un răspuns, un vinovat.

Precum pareidolia, creierul trebuie să compună un Ceva dintr-o mulțime de Nimic. Când se mijește o siluetă e un sentiment minunat, satisfăcător. De acolo începe misiunea fiecăruia, în funcție de ce răspuns și-a dat.

Ce încerc să spun, în vâltoarea acestor zile când o personalitate publică încurajează oamenii să nu se aibă în grijă pentru că o conspirație mondială le vrea răul, e să vă gândiți la sursa furiei. Găsiți răspunsul la un Google distanță. Empatizați cu frustrarea, înțelegeți disperarea, dar nu vă afundați în pareidolia omului. Și faceți un efort (destul de mare) să nu vă lăsați înrăiți de ceea ce nu sunteți pregătiți să știți. Cei mai mulți nici H2O nu știm ce e, dar medicină complexă…

E dramatic să pierzi pe cineva, dar e înfiorător să-ți pierzi mințile.

P.S. – tăcerea lui complice e și mai înfricoșătoare. Ca într-o carte bună, poate ne trezim la final că, de fapt, el era în spatele delirului, mașinist și bun strateg.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Texte pe mail: