Dacă mă citiți de mai mult timp probabil știți că sunt un pesimist incurabil când vine vorba de evoluția omului. Nu, nu cred că suntem sortiți reușitei. Cel puțin nu toți. A, exista șansa ca o minoritate (bogată/inteligentă/cine știe care) să-și mute catrafusele către Marte și restul să rămână aici să-și facă selfie-uri până la moarte, dar dacă mă gândesc la noi ca un TOT, viitorul nu sună bine deloc. Nihilist, știu.
Și-s multe momente când deschizi televizorul sau ziarul și citești despre un gest frumos făcut de un alt membru al specie și-ți spui în minte „da domnule, asta-mi dă încredere în specia mea”, ca mai apoi să vezi mult mai multe mizerii care-ți evidențiază clar drumul spre care mergem. Mici picături de prostie și răutate formează un ocean. Și problema nu-i că se topește calota glaciară, ci faptul că se topește prostia umană și ne inundă. Să vezi atunci potop.
Exemple recente de prostie/răutate?
Să-ncepem cu prostia. Un pui de bizon a fost eutanasiat în SUA pentru că niște turiști proști au crezut că îi este frig (afară erau 5-10 grade) și l-au băgat în mașina personal. Întors apoi în turmă, puiul n-a mai fost recunoscut/acceptat și îngrijitorii parcului natural au fost nevoiți să-l eutanasieze. Pentru că atât au gândit oamenii, că un reprezentant al unei specii care-și vede singură de grijă de mii de ani, are nevoie de căldura unei caroserii de tablă. Atât au putut ei să gândească. Și ca ei sunt mulți.
E exact ce spunea și Carlin acum mulți ani: suntem prea siguri pe noi și credem că suntem capabili să salvăm pe toată lumea.
Și un exemplu de răutate e povestea unui tânăr, victimă Colectiv. Din ce povestește Alex pe Facebook, mama lui a fost pusă de Stat să-i fie însoțitor în Anglia la tratament și să-i țină de banii primiți din donații. Vorbim de mama care l-a dat afară la 16 ani ca să trăiască liniștită alături de concubim. Asta spune tânărul. Și acum, la câteva luni de la tragedia din Colectiv, tânărul a rămas fără bani de tratament pentru că mama lui a cheltuit donațiile pe diverse rahaturi. Rahaturi bune pentru ea. Și te întrebi care-i diferența dintre animalele care-și mănâncă puii și genul ăsta de părinte.
Și poate unii o să-mi săriți în cap cu mambo-jambo, prostii flower-power despre speranță, șansă, bunătate, etc. Nu există.
Suntem animale, ne comportăm ca niște animale și asta-i tot. Unii dintre noi avem hobby-uri puțin mai distructive, dar și tu când stai arogant și citești și te luminezi despre cum nu-i bine să distrugi, prin cartea aia ai pus umărul la o industrie care s-a finalizat prin a distruge un copac. N-ai ce să-i faci, e un cerc vicios în care toți de când ne naștem facem rău cuiva și cumva.
Poate… poate… că o salvare e să recunoaștem tocmai faptul că suntem niște animale. Și că n-avem un scop/sens prea înalt (cum prostește ne spun religiile). Poate că singura noastră reușită e să supraviețuim de pe o zi pe alta. Și dacă înțelegem asta poate că apreciem mai mult. Hei, merită încercat. E o altă abordare. Oricum, ce facem acum o tot facem de mii de ani, zugrăvind uneori fațada.
Și nu, nu vreau să văd „partea frumoasă”. Să vezi „partea frumoasă” e ca și cum ai avea o relație cu un alcoolic agresiv care uneori te mângâie.
Știri d-astea oribilă o să mai tot vedem. Ele au existat dintotdeauna, dar acum cu ajutorul internetului aflăm cu toții de ele. Și asta ne ajută să ne conturăm o imagine sinceră și clară despre noi. Suntem o specie cam nașpa… e puțin spus.
