Scuze pentru eșuați 

Să analizezi succesul și reușita în vreun domeniu artistic nu-i treabă ușoară, cele de mai jos putând fiind foarte ușor interpretate (și) ca „scuze” pentru nereușite. Chiar acum, scriind rândurile astea, mi-am dat seama că tot ce urmează să spun e posibil să fie un sistem de apărare al minții mele în fața dramei că n-am reușit. Dar aceeași minte se întreabă „ce n-ai reușit?” și „ce este reușita?”, întrebări la care o să încerc să(-mi) răspund pe cât de bine pot.

De asemenea, o să mă raportez la două categorii (muzică și comedie) pentru că-mi sunt mai apropiate. Dar nu contest că tot ce urmează se poate preta și la alte zone artistice. Precum sportul (nu e sportul o artă?). E un sportiv care n-a urcat pe podium mai puțin sportiv și relevant în domeniul lui? Cineva care n-a luat medalia de aur niciodată e un eșuat? Astea sunt niște întrebări cu atât mai bune în contextul părinților care își presează copiii să fie ultra-performanți, momente în care mă gândesc că poate ratăm menirea sportului (să fim mai sănătoși) în detrimentul unei competitivități nesănătoase. Până la urmă se poate dărâma orice record, orice performanță e egalată, campionii de acum 10 ani au fost acoperiți de laurii celor care au făcut performanță de atunci și până azi. Deci ambâțul de a demonstra că ești „cel mai bun” oferă un rezultat perisabil, o posibilă glorie, dar cu ce preț? Iar bătrânețea unor sportivi care „s-au ratat” (pentru că n-au câștigat aurul!) mi se pare foarte tristă, neîmplinită, frustrată și plină de regrete.

Poate dacă se bucurau de sport erau mai fericiți.

Ochiometric vorbind, cei mai sănătoși apropiați și cunoscuți cu valențe artistice sunt ăia care au capacitatea de a disocia arta pe care o fac de viața personală. Sunt ăia care când coboară de pe scenă nu mai sunt personaje, când stau la o masă nu trag să fie centrul atenției, care nu vor să-și facă vocea auzită 24/7. Sunt plăcuți, agreabili, liniștiți. Pe sticlă par spectacole umane și ți-ai imagina ce viață palpitantă ai putea să ai în prezența lor, dar după 10 minute față în față constați că te-au supt de energie și se comportă precum cei mai agasanți cerșetori. Cerșetori de atenție.  

Am cunoscut cântăreți care nu pot lua pauză de la a se comporta de parcă sunt pe vreo mare scenă, cât și comedianți care nu pot înceta din a face pe amuzanții. Ori alte firi artistice care strigă prin toți porii „EU! PRIVIȚI LA MINE!” 

Dar ce este arta pe care o livrează aceste categorii?

Interfața creației

Am realizat de curând că artistul (muzical/comediant/sportiv ș.a.m.d.) este o carapace. Precum o husă de telefon pe care o poți schimba, important fiind produsul livrat (gluma/cântecul/performanța). Cel puțin când ne raportăm la o societate care consumă divertisment în regim de fast-food. Și fast-food cultural nu este doar ce considerăm (uneori cu superioritate) ca fiind „comercial”. Fast-food-ul cultural e posibil să fie foarte aproape de sufletul tău. De exemplu, dacă trupa preferată nu se mai pensionează și colindă geriatric coclauri pentru a vinde o amintire… e fast-food. 

Acum câțiva ani mustăceam nervos când un comediant spunea că glumele sunt „ale cui le dă mai bine, nu ale cui le scrie”. Mi se părea o blasfemie, o încurajare la furt intelectual. Dar timpul dovedește faptul că arta rămâne cu fața asociată, indiferent dacă vorbim de autor sau nu. Iar în cazul comedianților (mari) care dau glume scrise de scribi plătiți e clar că gluma rămâne celui care îi dă glas, nu celui care o creează. Glumele mai au un handicap: intrând în circuitul popular se pierde autorul, devin bancuri. O face să fie mai puțin amuzantă pentru că nu e spusă de Vedetă, ci de un unchi la masa de Crăciun?

La muzică e aproximativ același lucru, doar că salvarea unui artist poate să vină dintr-un PR mai agresiv și un marketing mai sufocant. E greu să-i mai fure cineva moștenirea unei artiste precum Lady Gaga, marketingul lipind puternic creația de creator, dar asta nu înseamnă că prin sample-urile nu se poate altera percepția. De exemplu, muzica românească trăiește de câțiva ani dintr-o sample-uri a șlagărelor din anii 70-80. Numeroase refrene contemporane au versuri, ori bucăți întregi, din șlagărele unei generații care astăzi ar spune „nu înțeleg muzica asta”. Încă 40-50-60 de ani de sample la sample și autorul original se pierde în negura reinterpretării. Originalul o să mai existe doar pentru o mână de hipsteri care apreciază autenticul. Ba chiar e posibil ca pentru mase un remix să sune mai bine ca originalul. 

Manelele (și manelismul) trăiesc un fenomen similar, fiind reinterpretate/recalibrate cultural astfel încât să se lepede, să curețe, ori să meta-ironizeze vechile tensiuni vizavi de stil.

Nimic nu poate să oprească potențialul succes al unei reinterpretări/recontextualizări. Pentru mine cea mai interesantă reinterpretare artistică e ce s-a întâmplat cu statuia Fearless Girl din fața Bursei de Valori de la New York. Amplasată în fața statuii Charging Bull, fetița curajoasă din bronz a transformat cu 180⁰ metafora taurului: dintr-un simbol al optimismului economic într-unul al patriarhatului opresiv. Când autorul Charging Bull a cerut să fie mutată Fearless Girl pentru că alterează simbolistic lucrarea lui a fost acuzat de machism, lucru pe care l-a negat vehement, dorind doar să-și protejeze lucrarea de o reinterpretare. Unii au spus că Fearless Girl a fost gender-washing/woman-washing corporatist.

Revenind la interfața creației.

Puține lucruri decepționează un artist mai tare decât conștientizarea/confirmarea faptului că putea să fie oricine altcineva cu același material artistic și rezultatul era același. 

Este un copilărism să credem că muzica lui X are mai multă însemnătate pentru că a fost cântată de X și nu de Y. Firește, X are un anumit je ne sais quoi, dar oare nu ne forțăm intelectual să asociem creația cu caracterul creatorului? Nu-i un fel de pareidolie, ori bias de asociere, imposibilitate de a vedea lucrurile altfel decât am fost învățați că ele există? Priviți doar cât de inadmisibil este ca un bărbat să poarte fustă, obiect vestimentar ștanțat ca fiind exclusiv destinat portului feminin. Ori cât de anormal este ca un bebeluș băiat să poarte roz. Ori fetiță în albastru. Șabloanele sunt puternice. 

Oare nu ne minte mintea spunând că lui X îi șade mai bine cu ceea ce a creat pentru că ne e prea greu să-i vedem creația în portofoliul lui Y? Adică Picasso nu mai era Picasso dacă picta ce a făcut Dali, și Dali ce a făcut Picasso? 

Suntem atât de siguri că dacă Red Hot Chilli Peppers ar fi cântat, în stilul lor muzical, versurile de la Backstreet Boys n-ar mai fi avut succes? Dacă Holograf inventau pe muzică rock versurile de la „Toate pozele cu tine” (Nicolae Guță), într-un univers în care Guță n-ar exista (ori inventa pe manele versurile Holograf – „Ți-am dat un inel” are potențial de creație manelistică), nu mai erau apreciați de fanii lor? Mă îndoiesc. 

Și când ajungi la concluzia de mai sus îți dai seama că, de fapt, omul creator e doar o interfață norocoasă (creatorul potrivit la momentul potrivit). Putea să fie oricine altcineva, publicului nu-i păsa așa mult, dezvolta singur capacitatea de a plăcea creația în acord cu creatorul.

Lucrurile sunt cu atât mai evidente (aș spune chiar tragice) când creatorul face parte dintr-un malaxor (precum Global Records, dar și alte fabrici de mezeluri culturale). Când produsul cultural este o ecuație fină de marketing (ce vrea publicul? Ce față putem da cererii? Cum o putem pune mai vizibil pe raft?), sentimentul de carapace e și mai clar. Ce, cântăreața Alyna nu poate cânta versurile Mădălynei în contextul în care, de fapt, nici una nu cântă despre ea, ci ce i s-a dat? Doar Inna poate să cânte nimic? Doar Puya se poate plânge de prezent (știu că nu-i la Global, dar s-a înțeles)?

Produsul final și relația creator – creație

Vorbeam mai devreme despre sănătatea creatorilor și cât de mișto sunt unii dintre ei. Avem tendința să îi apreciem pe cei mai true (adevărați) creatori. Ăia care pictează, cântă, glumesc ș.a.m.d. despre aspecte pe care le stăpânesc și le-au trăit. 

Cu toate astea, sunt două aspecte de care trebuie să ținem cont:

1. Sunt artiști/„artiști” (depinde cum vezi lucrurile) care nu creează, ci interpretează. Nu cântă ce simt, ce scriu, cover-uiesc totul ș.a.m.d.
2. Sunt artiști/„artiști” (depinde cum vezi lucrurile) care intră în vâltoarea propriului succes și se simt nevoiți să producă constant (altfel lumea te uită, nu?). 

Pe mine mă interesează mai mult a doua categorie de mai sus.

Cei mai fericiți creatori sunt ăia care pot face ce simt, ce vor, când vor. Nu-i presează nimic (interior/exterior) să „scoată ceva”. De obicei, sunt cei care nu trăiesc din creație, deci nu simt un gol în stomac (fizic) dacă nu transformă actul de a crea în muncă. Munca-i muncă, arta-i artă.

Se bucură când fac o sumă din creație, dar e mai degrabă un extra venit, nu vorbim de banii pentru lapte la copil. Și sunt fericiți că nu simt că „s-au vândut”.

Problema apare când artistul vrea să trăiască din arta lui. 

Când vrei să trăiești din arta ta te plimbi riscant pe o linie, între Produc Rar și Scump vs. Produc Des și Ieftin. Ambele extreme sunt un pariu și se izbesc de axele celorlalți producători de artă, toți încercând să ajungeți la același public și să-l convingeți că arta voastră merită mai mult, mai des. 

Ambele extreme provoacă frustrări. Să faci rar și scump înseamnă să îți triezi clientela (uneori cu aroganță, „nu știe țăranul ce e șofranul!”) și să te chinui să livrezi o calitate superioară (pentru care trebuie să muncești pe o perioadă mai lungă de timp). Să livrezi des și ieftin înseamnă să te chinui să satisfaci foarte multă lume, mai puțin pretențioasă dpdv al calității dar avidă să primească mereu, altfel schimbă producătorul de produs cultural. Nu plânge nimeni după balastul comercial de acum doi ani de la Radio Zu care astăzi nu mai apare nicăieri.  

Artistul care vrea să trăiască exclusiv din arta lui va jongla toată viața cu emoțiile pe care le ai încercând să echilibrezi cele două extreme. Ca o metaforă vizuală, imaginați-vă că stați cu picioarele pe mijlocul unui balansoar în care se urcă haotic oameni, voi încercând să-l echilibrați din mers în timp ce cu mâinile evitați loviturile altor artiști (și prietenii/fanii lor), artiști care fac aceeași echilibristică pe balansoarele lor și încearcă să vă dărâme.

Asta-i viața de artist. 

„George, nu se poate mix? Repede și Calitativ?” Nu. Standardele de calitate spun că nu poți avea ultra-calitate când e produs ultra-fabricat. E un motiv pentru care o bijuterie fabricată pe bandă e 10 lei, iar una bibilită de mână (eventual un singur exemplar) e 10.000 de euro. D-aia când scoate Cerasela o piesă nouă publicul spune „ok, ai mai scos una acum 3 luni”, dar reacționează isteric când Fiona revine cu un album la care a lucrat 3 ani. Plus marketing. Dar nici mezelăreala nu ajută.

Revenind la balansoar, nici nu mai pun la socoteală presiunile interioare pe care le pui asupra ta, și alea venite de cine știe unde (nu facem terapie de familie aici, acum).

Ce trebuie înțeles este că viața de artist e frumoasă, dar merită trăită. 

De ce toate de mai sus? (Intrăm în zona personală)

Tema succesului (mai exact frica insuccesului) e ceva ce îmi stă pe scăfârlie de ani de zile. E și motivul pentru care am deschis prima dată ușa unui cabinet de terapie. 

Acum m-am regândit la subiectul ăsta pentru că recent mi-a comentat cineva pe Facebook, la ceva, că părerea mea n-ar conta pe X subiect pentru că oricum am eșuat în întreprinderile mele creative. Mai exact, „erai relevant acum 3-4 ani cu speakerul, dar n-ai mai făcut nimic și nu mai contezi” (am citat din memorie că nu-i mai găsesc comentariul). Și m-am gândit: am eșuat? Sunt eșuat? Când atingi succesul?

Unul dintre cei mai buni prieteni a spus (poate) cea mai bună glumă despre mine, acum vreo 5 ani. Mă prezenta la un eveniment și a zis „George Bonea. Blogăr, speaker, autor, solist, publicitar, comediant. Atâtea lucruri și tot irelevant.” Mi s-a părut genială observația. Și încă e. Doar că o poți înțelege în n-jpe mii de feluri, în funcție de ce înseamnă pentru tine succesul/relevanța. Poți înțelege că am eșuat în toate, ori că în ciuda faptului că mi-a plăcut să fac multe n-a fost suficient (motivul insuficienței fiind o altă discuție). 

Nu știu dacă e un apanaj al zilelor noastre, ori ceva ce ține de biologic, dar e curioasă această competiție (aproape sportivă) în zona artei. Și curios cum publicul încurajează această întrecere, el care ar trebui să arbitreze calitatea/cantitatea în detrimentul balastului. Pentru că o bună presiune din partea publicului vine pornind de la faptul că „n-ai mai scos nimic”, deci ai abandonat „lupta creativă”, deci te-ai ratat. 

Publicul vrea mereu ca artistul preferat să sufere/să se bucure în oglindă cu trăirile lui. Când artistul merge în altă direcție creativă, pe alt drum existențial față de public, „se ratează”. E un album prost, un material prost. Când Sting s-a apucat să cânte muzică medievală fanii lui s-au enervat și l-au considerat nebun. Că ei voiau să-și retrăiască nostalgia la concertele Sting, nu să vadă virtuozitate la instrumente imposibile. Dacă Lana Del Rey ar scoate vreodată un album în care zâmbește, ori măcar nu mai cântă afectată, e posibil s-o acuze fanii hardcore că „nu mai e ce a fost”, mai ales dacă n-au ajuns cu toții – la unison, la concluzia că viața e ok dacă iei un Scobutil. Deci artistul nu poate evolua de capul lui, trebuie s-o facă arbitrat de nevoile și pretențile publicului.

Dar cine abandonează?

Există artiști uriași care s-au oprit când au simțit ei că trebuie. ABBA puteau continua mult și bine, până să ajungă să joace în reclame la Catena, dar au zis (surprinzător) „stop!” Ca ei mulți alții care s-au oprit când părea că sky is the limit. 

Ce te poate face să te oprești când ești pe val? Poate faptul că îți dai seama că nu vrei să livrezi mai mult decât ce vrei tu, când vrei tu, unui public care îți va cere mai mult, mai des, mai ceva ca precedentele creații, ori „competiția”. 

Bineînțeles, există valuri și valuri. Nu oricine s-a oprit din cariera creativă a ajuns la valul ABBA. Trupa Genius ne-a abandonat după succesul „Macho Man”. Sunt trupe care au cântat un concert, într-un beci, și au zis „cool, am făcut și asta”.

Interesant este că publicul non-creator, ca minte colectivă, n-are standardele de succes pe care le are creatorul. Publicul vede o ștachetă (ori își imaginează o ștachetă) și spună „ăsta e nivelul”. Și urlă la creator să ajungă la punctul ăla, avantajat de faptul că deține cea mai de preț comoară – atenția. Asta vor artiștii. Atenție. Banii, mașinile, vilele, toate sunt victime colaterale ale războiului de a ajunge văzut/apreciat/validat. Și sunt creatori care când primesc atenția de care au nevoie se opresc. Unii au nevoie de foarte puțină atenție pentru a-și satisface zvâcul creativ, ori puțină atenție foarte publică (masele). Se duc apoi spre o nișă unde fac micro-dozaj, suficient pentru o viață sănătoasă și împlinită. 

Nu contest faptul că sunt și creatori (dar mai mult interpreți de artă) care o fac pentru bani. Dar voi știți cine sunt, ei știu cine sunt, voi îi boscorodiți, ei sunt triști și plâng în consumerism și reclame la pariuri.

Concluzie?

Ce am vrut să spun este că actul creator este foarte personal și fast-foodizarea e în detrimentul tuturor: creatorul se consumă, consumatorul face ginecomastie (glumiță, apropo de legătura între ginecomastie și mâncarea fast-food). 

Evident, ocazional apar non-creatori să-ți spună că „ai eșuat”. Interesant este că în cele mai multe cazuri non-creatorii te acuză de eșec, creatorii știind că o fire creativă nu se consumă decât la moarte (și nici atunci, o creație poate să trăiască și post-mortem), dar acuza de eșec este un „ba pe-a mă-tii!”. Creatorii care își scot ochii cu eșecurile pot trece drept invidioși, ori competitivi puerili. 

Ștacheta succesului e aburdă. Un comediant mare de la noi îmi povestea că visul lui era să umple Sala Palatului. A făcut asta. Apoi era nefericit pentru că nu reușise s-o umple de atât de multe ori ca X comediant. Și în fiecare an. Și să vândă biletele mai repede. Unde e succesul?

Și pentru că publicul non-creator este, de cele mai multe ori, avid după cantitate și supra-stimulare („dacă nu-mi dai tu piese de dragoste o să-mi iau de altundeva”) demonstrează ce spuneam mai sus: creatorii sunt de foarte multe ori carcase interschimbabile care la momentul potrivit au transmis o emoție potrivită cu un public care voia doar să audă Ceva potrivit trăirii de moment. Cum ar spune englezii, it’s not you, it’s them. Și asta nu trebuie să te deprime (creator fiind), ci doar să te ajute să înțelegi că valurile sunt frumoase, țin cât țin, e bine să te bucuri de ele și trebuie doar să-ți dai seama care e volumul de atenție de care ai nevoie. Și cine spune că ai „eșuat”… ăla e! 

În fața nepoților o să prezentăm poze cu ce am făcut și povești, nu un Excel cu încasările și biletele vândute.