Când eram puști eram unul dintre cei mai mari fani ai lui Dinescu.
Îi citeam toate textele, colecționam Plai cu Boi, Aspirina Săracului și tot ce purta semnătura lui. Nu-mi plăcea poezia în general, dar îmi plăceau versurile lui. Cred că dacă ar fi dat vreodată graff-uri pe ziduri le „decupam” și le strângeam în casă. Apoi am mai crescut, Dinescu a îmbătrânit, eu am mai citit, el și-a mai schimbat viziunea despre viață, am mai aflat una alta și din idol (că-mi doream să ajung un „ziarist” precum Dinescu) am ajuns să-l apreciez pentru condei. Atât, să-l apreciez.
Mulți fotbaliști de azi îl au ca idol pe Hagi. Ăsta nu-i neapărat ceva rău, dar e mult spus „idol”. Îl poți aprecia pentru talent, este mereu un exemplu pentru dăruire și muncă, dar idol trebuie să-ți fie un fotbalist ce știe să lege două propoziții și eventual e capabil și de altceva pe lângă să lovească balonul cu grație.
Înțelegi?
Nu vreau să spun că Hagi e mai puțin important pentru că nu știe să vorbească; dar îl cobor de pe piedestal cu 5 centimetri. E important să nu punem „batista pe țambal” când vine vorba de anumite defecte doar pentru că X a excelat într-un domeniu.
E genul de mentalitate ce ne face să spunem: „Da, Inna cântă mizerii, dar are voce!”. Dac-o ținem mult așa o să ajungem să spunem și: „da, Hitler a omorât milioane de oameni, dar a făcut autostrăzi!”.
Uneori uităm să „apreciem” și defectele, mai mari sau mai mici?
Tudor Gheorghe, un mare artist, a reușit să mă dezamăgească în ultimii ani când a-nceput să emită păreri despre situația politică din România, Rep. Moldova, Antena 3, băsiști, etc. Dacă rămânea la cobză și versuri nimeni și nimic nu-i știrbea reputația. O să-mi spui că nu-i afectată reputația. Ba da. A intrat în malaxorul ăsta oribil. De partea cealaltă, știu de ani de zile că Dan Puric e un habotnic nepereche, dar am fost să văd o piesă cu el. E un actor incredibil. Și un bigot incredibil.
Vlad Ursulean, despre care am auzit că face o serie de reportaje foarte bune (nu am apucat să citesc foarte multe, dar am încredere în gusturile apropiaților) a reușit să mă dezamăgească (neștiind foarte multe despre el, dezamăgirea a venit pe fondul cumulului de laude auzite despre el) în urma unei postări pe Facebook. Recunosc, eu am luat totul personal, dar în apărarea mea „după război mulți viteji se arată”. Ok, Ursulean nu mi-a fost idol, dar dacă pentru vreunul dintre voi este, să știți că are hibe. Ca toți ceilalți.
Aștept să mă dezamăgească și alți oameni pe care-i apreciez acum: prieteni vechi, prieteni noi, prieteni blogări, prieteni jurnaliști, prieteni comedianți, trupe preferate. Asta n-o să-i facă mai puțini umani, ci doar pe mine o să mă facă indezirabil în ochii apropiaților: „Da ce bă, ai uitat când îți plăcea?”. Nu, n-am uitat și-l apreciez în continuare pentru ce a făcut, dar nu pot trece cu vederea un derapaj. E ca și cum l-aș încuraja să greșească doar pentru că a fost bun acum X timp. E ca și cu ți-ai ierta iubitul/iubita că te-a înșelat doar pentru că ți-a adus flori și bomboane zilnic timp de un an.
