Profesorii prea ambițioși și lutul

Îi știți pe părinții ăia care nu și-au realizat menirea și își transformă copiii în cărăușii propriilor insuccese? Sunt ăia care știu că plozii lor vor ajunge medici, sportivi, actori și ce n-au mai reușit ei să fie. Pe sadicii ăștia îi văd în orice copil care e cocoțat pe o scenă unde nu-și dorește să fie.

Uneori părinții ăștia sunt profesori. Și văd în clasă „urmași” ai idealului neîmplinit.

Prin clasa a VI-a sau a VII-a era să rămân pe vară. La desen. Profesoara își dorea din tot sufletul ca toți din clasă să desenăm frumos. Eu m-am împotrivit acestui gând cu un antitalent îndârjit. Unde-mi cerea să pun verde pe planșă așezam roșu, nu distingeam culori prea apropiate (maro e maro, nuanțele sunt o conspirație!) și nu reușeam să mă concentrez la a nu trece linia.

Icoanele mele pe sticlă arătau de parcă erau pictate de un arhiepiscop căruia îi tremurau mâinile de la emoția șpăgilor politice. Când ne-a dat să pictăm un cocoș, și să-i facem penajul gradual în toate culorile, eu am transformat totul într-o planșă maro. Profa n-a înțeles metafora existențială pe care voiam s-o ilustrez, aceea a cocoșului căcăniu într-o lume de păsări domestice colorate. Mi-a dat 4.

Și n-a apreciat nici haosul pollockian pe care astăzi l-aș putea vinde pe milioane. Unor orbi.

A trebuit să vină mama la școală să discute (aprins) cu ea despre cum n-o să-l scoată pe Gogh sau Monet din mine. Până la urmă s-a rezolvat și am trecut clasa cu niște referate. Mulțumesc „Arborele Lumii” (proto-Wikipedia pentru cine nu știe).

Au trecut vreo 15-16 ani și printr-o împrejurare ajung la cursuri de modelaj în lut. A vrut domnița și am zis „ok” pentru că-mi place să-mi dau update constant la nivelul de hipstereală. Simt că mai am puțin până să-mi deschid un business al cărui nume să fie [fix ce fac]+„rie” (ex: „ciorbărie”, „clătitărie”, „wurstărie” ș.a.m.d.). Ori să fac bere artizanală. La „Artizanalărie”.

Ce să vezi?

Profesorii prea ambițioși și lutul 1

Îmi place să fac străchini. Când mă așez în fața roții de olărit și simt îmbrățișarea lui Patrick Swayze nu mă ridic până n-am blidul gata. Apoi stau și-mi concentrez toți neuronii ca să-l pictez frumos (conform standardelor mele) și Voila! Mai mare dragul să-ți pui un borș într-o așa strachină.

Poate o să spuneți „păi și ce treabă are profa de desen cu faptul că acum îți place să modelezi și să pictezi farfurii?”. Are.

Oricum, nu insistați să-mi dați mii de euro pe străchini și cana făcută de mine. Nu-s de vânzare. Încetați să-mi mai cereți IBAN-ul.

Mi-am amintit și de orele de fizică din generală. Doamna Neacșu, dacă citiți asta să știți că am început să chelesc acolo unde vă încurca incomensurabil și nu vă puteați preda lecțiile. Și presimt c-o să-mi placă și fizica mai mult în câțiva ani.  

În încheiere vă ofer spre admirație ghiveciul făcut de domniță.

Profesorii prea ambițioși și lutul 2

3 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Texte pe mail: