Polițist în România, Godină și Hawkeye Pierce

Așa cum probabil ați remarcat deja, nu prea fac recenzii la cărți. Nu-s în măsură, nu mă simt confortabil să-mi dau cu părerea despre scriitura altora. Dacă mă urmăriți pe Instagram știți deja că am acolo o indexare a cărților pe care le-am citit (din 2020 și până acum), dar rar vă spun ce mi-a plăcut/nu mi-a plăcut. Dacă am terminat o carte înseamnă că ceva mi-a plăcut, ori am considerat că e util s-o termin (Dan Puric for life!). 

Am zis să scriu rândurile de mai jos pentru că s-au pupat niște informații, venite și via faptului că am citit „Drum fără prioritate” de Marian Godină. 

1. Polițist în România

Știți secvența din Seinfeld când niște colegi de muncă fac mișto de George Costanza („The Ocean called…”) și lui îi vine replica la câteva ore după ce e ciuca miștourilor? Și se tot chinuie să reconstruiască acel context ca să-și dea „replica” de geniu? 

Așa mă simt eu acum.

Acum câteva săptămâni discutam cu cineva despre condiția polițistului în România. Și s-a ajuns (inevitabil) la faptul că polițiștii nu-și fac bine treaba, că nu intervin în anumite situații. Eu am justificat această pasivitate ca fiind o teamă, o anxietate care planează deasupra polițiștilor care vor să-și facă meseria, dar s-au demonstrat și mediatizat destule cazuri când X polițist și-a făcut treaba și a deranjat.

A amendat vreun Cineva, a luat carnetul vreunui Careva. 

Și oamenii au înțeles, din „greșelile” colegilor de breaslă, că „mai bine stai în banca ta”. 

În „Drum fără prioritate” Godină prezintă exact o astfel de situație în care un coleg mai experimentat îi explică riscurile corectitudinii în Poliție. Argumentele pe care le primește Godină sunt superb de realiste, trecând de la riscul de a supăra un apropiat al șefului până a-ți pune mass-media și opinia publică în cap în eventualitatea unui accident provocat în timpul misiunii.

De altfel, lucrurile se așază spectaculos zilele astea, în favoarea celor menționate mai sus, când pe socia-media s-a viralizat BMW-ul nou al Poliției, avariat în urma unui accident. Cu toate că n-a fost vina echipajului tot ei au picat ciuca bătăii și miștourilor. Exact cum, corect, a fost anunțat Godină și de colegul blazat. 

Altfel, legat de momentul „George Costanza” pe care l-am avut, în argumentarea față de subiectul „de ce nu-și fac polițiștii treaba?” mă ajută și observația din cartea lui Godină, dar și ce am aflat din „Psihologia socială și dinamica personalității” de Alin Gavreliuc, mai exact bucata despre eroarea fundamentală de atribuire. 

Practic, doar în contextul discuției de mai sus, cei mai mulți dintre noi proiectăm pe polițiști o supra-responsabilitate, făcând cu totul abstracție de faptul că și ei își fac meseria într-un context la fel de corupt și coruptibil precum cel în care trăim cu toții. Ei nu sunt polițiști într-o țară mai corectă, ci într-una în care polițistul e la fel de nerespectat cum îl știu și indivizii non-polițiști. Iar acest context castrează (cu timpul) orice curaj și ambâț. 

Iar argumentele de tipul „nu știu, să-și dea demisia dacă n-au curaj să-și facă treaba” sunt non-sensuri. Câte decizii curajoase luăm, noi ceilalți, în fața ilegalităților care ni se întâmplă? Cam câte demisii punem pe masa șefilor care ne plătesc la negru, care sunt toxici, ori care (ne) discriminează pe diverse criterii? Ar bate vântul prin Pipera… Și noi, ca și polițiștii, prestăm în interiorul unor limite interne-externe și jonglăm după context și personalitate. 

De bine, de rău, cineva vrea să mai fie polițist, nu?

Asta nu înseamnă că trebuie să tolerezi polițiști fricoși, dar trebuie să îi ajuți (via protest împotriva corupților?) pentru a le arăta susținere când chiar au curaj și-și riscă locul de muncă.

Până atunci, eu personal nu-i înțeleg pe cei care vor să fie polițiști în România. Mass-media te demonizează/ridiculizează, ești constant perceput ca un inutil care arestează babe care vând pătrunjel, nu „hoții din Parlament”, și alergi după interlopi cu mașini turbo într-o coșmelie bună de dus familia în vacanță la bunici. Garcea te-a transformat într-un analfabet, bancurile populare te portretizează ca fiind corupt (și beat), șoferii te consideră un vânător de permise. De altfel, capitolul „Nicicum nu-i bine” din cartea lui Godină este, poate, cea mai bună caracterizare a vieții de polițist în România.

2. Godină și Hawkeye Pierce

Serialul meu preferat este MASH 4077. Nu înseamnă că e cel mai bun (sunt și altele), dar de ăsta sunt eu mai legat. Când eram copil am „furat” mult umor din el și sunt ferm convins că Hawkeye Pierce mi-a influențat enorm stilul. 

Doar că…

La 15 ani am considerat că personajul interpretat de Alan Alda era genial, cool, bestial. După 25 m-am cam enervat. M-au enervat omniprezența, omnipotența și capacitatea inumană a lui Hawkeye Pierce de a face mereu ce e bine. În continuare cred că e un serial genial, dar nu-l mai văd pentru Hawkeye (care e profund enervant), ci pentru celelalte personaje și situații.

Cam așa și cu cartea „Drum fără prioritate” a lui Godină.

Prima jumătate mi s-a părut fantastică. Să-i aflu poveștile din copilărie mi s-a părut extraordinar. M-am regăsit în unele, altele le-am recunoscut pe la prieteni și apropiați. Apoi, viața de polițist la început mi s-a părut la fel de valoroasă ca informații „din teren”. E o lume la care n-ai acces dacă te iei doar după știri și „gura lumii”. 

Doar că. 

E un sentiment foarte ciudat să citesc jurnalul intim (l-am considerat așa) al unei persoane care nu a murit / nu e pe moarte / nu e bătrână. Am terminat anul 2022 citind „Jurnalul pancreasului” de Peter Esterhazy, care era pe moarte, și simt că viața n-o să mai fie la fel. Nu mai pot să citesc jurnale/memorii așa… ca și cum. De altfel, nici nu prea mă omor cu amintirile proaspete ale celor în viață și sănătoși. Nu vreau să citesc „Viața lui X-ulică”, din gura lui, la scurt timp după boom-ul vieții. Vreau să treacă timpul peste el, să-și rumege mai bine experiențele, și să-mi dea o concluzie finală.

În cazul lui Godină, și nu-l bănuiesc pe el de nimic, cred că se vrea/caută o mulgere a exotismului polițistului uman și incoruptibil. Scrie prea bine ca să scrie doar despre el. Repet, cu toate că nu-l cunosc, îmi pare un om sincer (și pe alocuri naiv) în pasiunea de a-și scrie experiențele din meseria de polițist. El (și alții), poate, vor argumenta că ACUM e momentul, fiind vorba de o corupție prezentă. Da, dar așa ajungem la a doua observație a lecturii: spre final Godină devine Hawkeye. Moralitatea lui devine omniprezentă, explicativă, mereu în contra valorilor negative. Nu se poate abține să nu spună că el „n-ar face”, „n-ar aia”, „n-ar cealaltă”. Și nu cred c-o face din răutate, ci (bănuiala mea) din dorința arzătoare de a se poziționa diferit de stigmatul polițistului. Dar nu era nevoie atât de des. Deja ne place Godină după prima jumătate, nu era nevoie să ne repete că este un om bun. Un om bun cu slăbiciuni și mici „ilegalități” normalizate și prezentate artistic (fumatul în tren). 

Ăsta e singurul lucru care nu mi-a plăcut la „Drum fără prioritate”. Uneori pare o carte scrisă din postări de Facebook și se simte asta din tonul explicativ/didactic pe care vrea să îl imprime celor mai multe povești. Vrea să spună CLAR care e morala, probabil temător că oamenii pe Facebook citesc în răspăr, dau like și fug. La carte nu era nevoie. Cartea se citește în tihnă, relaxat și (cel puțin în cazul meu) îmi place să fiu provocat de autor, să văd singur morala, să deosebesc singur bobul de neghină. 

În concluzie, dacă mai era nevoie, vă recomand cartea lui Godină. Cu atât mai mult celor care trăiesc în filmul perpetuum al unei instituții corupte, pline de analfabeți cocalari, pensați și fără chef de muncă.

P.S. – am ales ca fotografie pentru acest articol o imagine postată pe Reddit de un tânăr. Aia e mâncarea la Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” din București. Cam asta mănâncă (uneori) cei de care avem nevoie în uniforma de polițiști.