O să încep acest text lung cu o poveste din liceu. Poate-i adevărată, poate-i inventată. Cine știe…
Acum mulți ani, pe când eram eu elev la liceu, aveam în clasă o ciudată. Încă din primele zile de liceu ne-am dat seama că Luana e ciudată. Rău. Fetița asta cu trăsături fine, chip frumos și îngrijită avea niște ieșiri pe care n-aveai cum să le încadrezi la „toane” sau „figuri”. Ceva ce nu mai văzusem până atunci.
Ieșea brusc din sala de clasă, trântea ușa după ea, începea să plângă din nimic, țipa și râdea din nimic, se răstea la unii dintre noi, uneori fără motiv. Și astea erau doar ciudățeniile. Circul a-nceput când și-a arătat bizareriile. În scurt timp a-nceput să se-mbrace în negru, să citească tot felul de cărți oculte (făcuse rost de o biblie satanică) și să se izoleze de ceilalți. Nu, nu era genul ăla de fată, „rockăriță”. Era ALTFEL.
O șicanau cocalarii clasei, doar ca s-o vadă cum urlă, și ceilalți n-o băgam în seamă din milă. „Las-o bă, săraca, cine știe ce e în mintea ei!”.
Totul a culminat când ne-a spus că cei mai buni prieteni ai ei sunt pietrele.
Profesorii știau de Luana Ciudata. N-au făcut nimic. Probabil că diriginta știa cel mai bine situația, dar nu-mi aduc aminte ca la orele de Dirigenție să ne spună prea multe despre cum trebuie să ne comportăm cu ea. Ea era doar „ciudată” și noi trebuia să „fim buni cu săraca Luana”.
Acum, ce nu știți voi, și eu am aflat târziu, e că părinții Luanei aveau probleme de sănătate. Nu diabet, nu vreo formă de cancer, ci mai sus. Exact, genul de probleme care te pot face să spui că prietenii tăi cei mai buni sunt pietrele.
Între timp situația Luanei s-a înrăutățit. Dintr-o elevă taciturnă, dar foarte studioasă și de nota 10, a devenit o depresivă cu note mici. S-a amorezat de unul care n-o accepta pentru că era ciudată și ceilalți râdeau de el. „Ce faci Gicule, te place Luana nebuna? Hăhăhă!”. Gicu n-avea chef de asocieri d-astea așa că o respingea.
Luana n-a luat bine refuzul ăsta și ieșirile ciudate s-au amplificat. Au fost și câteva episoade când a fugit cu un compas în toaletă pentru a-și cresta venele. Celelalte colege se străduiau s-o scoată din toaletă. Uneori reușea să-și facă răni adânci pe mâini. Alteori o bătea vreo colegă, sătulă de „figurile ei de nebună”.
Profesorii știau tot. Nu se schimbau prea multe. Poate că a fost la câteva ședinte la psihologul școlii. Poate că nu știu eu și ea făcea terapie după ore. Ce vreau să subliniez e că noi, colegii Luanei, nu știam ce să facem, cum să ne comportăm astfel încât s-o ajutăm.
Nimeni n-a venit să ne zică nimic.
Eram lăsați de capul nostru și ne comportam oribil cu ea. Niște cretini mucoși, răi și bășcălioși cu un om cu suflet bun, dar cu probleme.
Din clasa a XI-a Luana a-nceput să se schimbe. Se îmbrăca în culori vii, zâmbea, stătea cu ceilalți colegi, râdea. Era din nou cea mai bună din clasă. Mai avea ieșiri, dar foarte-foarte rare. Vorbea și cu Gicu. El nu mai era speriat de ea, erau amici și așa au rămas ani buni.
Peste ani Luana a lăsat în urmă amintirea problemelor din liceu. Pare că a terminat cu acel vechi sine. A mai terminat și o facultate grea, cu note mari, are un loc de muncă foarte bun, călătorește, iubește. Viață.
Gicu n-a mai vorbit de mult timp cu ea, dar e mândru de evoluția ei și vrea să-și ceară scuze pentru că a fost un puști prost, cretin și n-a făcut nimic s-o ajute atunci când ea avea mai multă nevoie.
Felicitări Luana.
…
Într-o școală din România o clasă plină de Gicu protestează împotriva unui copil cu ADHD. Nu-l înțeleg, nu-l vor. E rău, îi amenință, îi lovește. Conform psihologului școlar copilul ar avea probleme mai grave, nu doar ADHD, dar părinții acestuia nu vor/au amânat vizita la un neuropsihiatru.
Între timp o clasă întreagă nu merge la ore și părinții celorlalți copii așteaptă să-l mute pe „bolnav” din clasa asta idilică și să-și vadă toți liniștiți de vieți.
Puștiul cu ADHD a mai fost și-n alte școli/clase. Din toate a plecat din același motiv. Ca să nu ne pierdem în idei hai să împărțim totul în trei perspective:
1. Părinții copilului cu ADHD
Ei știu cel mai bine ce au acasă. Sunt sigur că-s conștienți de problemele copilului lor. E foarte posibil să fie și într-o fază de negare. Cunosc părinți care nu vor să accepte că plodul lor e bolnav. Bolnav cu capul. Un handicap fizic îl vezi, e palpabil, dar un handicap mintal stă ascuns sub scoarța craniană și te face să crezi că e și nu e. Din păcate e.
D-asta unii părinți se mint singuri că al lor n-are ADHD, autism, ș.a.m.d.. „Uneori e mai ciudățel, dar în rest e perfect normal”. Doar pentru că nu o vezi 24/7 nu înseamnă că problema nu e acolo.
Știu, e o jignire pentru ei ca părinți. Probabil resimt faptul că au un copil bolnav precum un eșec genetic, un șut în testicule și în vagin, în organelele lor despre care probabil știau că-s perfecte și vor da naștere unui geniu. Na, poftim, țeapă genetică!
Dacă psihologul îți spune să-l duci la un specialist și tu n-o faci imediat e semn clar că nu faci tot ce trebuie pentru copilul ăla. Mai ales în contextul în care ai tot schimbat școli ca pe ciorapi.
2. Toți răzvrătiții
O citesc zilnic pe Masonia. Scrie așa cum uneori aș vrea s-o fac și eu. Dar greșește în legătură cu ADHD-ul. El există și nu înseamnă „copil răsfățat și răzgăiat”. E o problemă serioasă. Dacă nu credem în ADHD înseamnă că nu credem în evoluția Psihologiei și dacă nu mai credem în cercetarea medicală putem să aruncăm pastilele pe geam și să ne tratăm de tot și toate cu Ciuboțica Cucului, Flori de Tei și bătaie.
În rest are dreptate Masonia, totul e un eșec al sistemului educațional.
Doar pentru că nu învățăm nicăieri despre problemele astea nu înseamnă că ele nu există. ADHD = „răsfățat” e corect doar pentru oamenii neinformați sau care nu vor să se informeze pentru că le știu ei pe toate din bătrâni. Există și ADHD, OCD, autism, retard, schizofrenie, manie, isterie etc. Toate astea există. Faptul că noi suntem inculți medical și ignoranți nu înseamnă că ele nu sunt acolo.
Dar dacă acasă nu te învață nimeni, la școală nici atât, la TV nimic… de unde să știi cum să te comporți și cum să recunoști un ADHD-ist? Și dacă-l vezi îți spui că-i special și-l izolezi.
„Dă-l în colo de nebun, de ce să mă chinui eu cu el? Să-l ia mă-sa și să se spele pe cap cu el, nu-i datoria mea să fac nimic”. Asta-mi imaginez că spun părinții ăia din Pitești, copiii lor, profesorii care nu-l vor și gura lumii.
3. Copilul cu ADHD
Din fericire pentru el, se poate integra. Poate avea o viață normală. Poate avea un viitor, un loc de muncă și poate și o familie. Dar nu la noi. Nu într-o societate în care oamenii cu probleme psihice sunt pielea… Și măcar de erau pielea… Sunt cuticula societății.
Cu puțin interes și empatie îi putem ajuta să fie cetățeni activi și să-și aducă aportul. Dar în autosuficiența noastră credem că sunteam noi prea buni și ei prea defecți. Poftim surpriză societate: suntem cu toții bolnavi! Avem puțin din toate: depresivi, maniaci, masochiști, sociopați, psihopați…
Regăsim în toți frânturi de nebunie. Doar că avem ceva mai mult noroc și controlăm dozajul. Dar stai să te dea afară de la muncă, să ai rate de plătit și un deces în familie… să te văd atunci, lucid și normal, „sănătosule”!
Dacă țara ar ajunge să fie vreodată condusă de oameni precum cei de la Pitești, care nu înțeleg și nu vor să înțeleagă pentru că lor le-a ajuns cuțitul la os cu un puști, am face astfel încât să-i omorâm pe toți ăștia „altfel”. De ce să ne chinuim cu ei?
