La ce râd românii?

Zilele trecute am citit editorialul lui Rogozanu din Libertatea, text în care făcea o comparație între „partidul Micutzu” și „partidul Dana Budeanu”. Interesantă perspectivă despre cum se plasează mintea unor români în funcție de ce îi amuză.

Am parcat opinia lui Rogozanu în minte vreo trei zile, lângă un articol citit recent despre împărțirea umorului în stand up (Punching up vs. Punching down/Glume despre inferiori vs. Glume despre superiori) și recenta lectură („Bafta, Devla și Haramul. Studii despre cultura și religia romilor” – Mirel Bănică).

Le-am lăsat pe cele trei să macereze în minte pentru a ajunge la cele pe care urmează să le spun.

Cred că știu, grosso modo, la ce râd românii.

Rogozanu în articolul lui își arată aprecierea pentru Micutzu, dar în același timp îl acuză (așa simt eu) și de un „liberalism sălbatic”, în contrapartidă cu ultraconservatorismul promovat de Budeanu. Îl taxează pentru că lovește în ăia de jos, că e prea dur cu plebea atât de amuzantă.

Dar înainte de toate să nu omitem niște aspecte pe care trebuie să le luăm în considerare:

  1. Dana Budeanu nu este (și nu cred că a vrut să fie) comediantă. Dana Budeanu este un om cu opinii care a devenit comică doar prin natura exagerărilor. N-am simțit niciodată că Dana Budeanu vrea să facă umor, comedie, ci doar să-și spună părerea. Părerile ei au devenit sursă de glume (meme-uri) pentru că sunt prea de tot. E bine că se întâmplă asta? Habar n-am. Probabil că-i și decredibilizează punctele de vedere (câtă veridicitate are un om luat mereu la mișto?), dar pentru că umorul se viralizează în online o face și mai prezentă. Câștigă teren, pierde putere. Cred;
  2. Micutzu este comediant. El scrie glume. Dar are și momente de excepție. El, ca mulți alți comedianți, vrea să transmită și mesaje (mai mult sau mai puțin subliminale). O glumă spusă de Micutzu îți poate transmite ce opțiune politică are, ce categorie socială discreditează, ce valori are/încurajează.

Ce aflăm din cele de mai sus? Că unul devine o glumă având opinii, celălalt se folosește de umor ca să transmită mesaje.

Revenind la întrebarea de bază a articolului.

Cred/simt că românii, majoritatea, râd la glume despre categorii/situații inferioare lor. Dacă ne uităm peste marea plajă de comedianți din România o să vedem că mare parte din cei de succes și-au clădit cariera cu glume despre cei cu „defecte”, stereotipurile inferioare, categoriile percepute ca fiind „de jos”: taximetriști, maneliști, romi, femei (mai ales blonde, mai ales la volan), gay, unguri, bătrâni ș.a.m.d..

Comediantul român lovește în jos.

De ce? Bună întrebare.

Poate pentru că mulți români sunt frustrați și simt că nu au putere să lovească sus (la sursa problemei) așa că se mulțumesc să dea capace celor mai mici (unde vinovați se găsesc la orice pas). Comediantul devine vocea unei mulțimi care se simte păgubite (și în unele cazuri e și oportunist capitalizând această plajă avidă să dea bani ca să audă glume despre ăia „mai proști”).

Bine, paradoxul e că mulți români nici nu sunt cu mult peste cei pe care îi lovesc. Cocalari convertiți la pahar de vin rose la serate de stand up râd cu ceafa tremurând la glume despre taximetriști grași. Pițipoance cu Pandora pe deget râd de „amărâtele” de la Meli-Melo.

Impresia de superioritate îi ridică pe mulți români mult peste condiția de care vor să fugă. Adică-s rupți în gură, dar au trei rate la ultimul tip de smartphone și se văd deasupra celorlalți.

Da, putem spune că în România succesul în comedie vine mai ușor lovind în jos (și probabil că apoi ai și ceva tracțiune ca formator de opinie dacă nu te scufunzi în condiția de „bufon”).

Dar de ce nu ai putea să lovești în sus în România? Avem atâtea exemple bune din străinătate: George Carlin, Doug Stanhope, Eddie Izzard.

În România am vaga impresie că printre puținii care au încercat și pot da în sus calitativ sunt Radu Isac și Teo, cu mențiunea că Isac e unicorn pentru scena românească de stand up.

Ce se întâmplă dacă lovești sus în România?

Există riscul să atragi un alt public de frustrați, acei naționaliști creștino-deliranți-homofobo-rasisto-misogino care abia așteaptă o voce care să cânte pe câteva din notele lor. Orice pumn îndreptat spre o poziție de lider e semn că mai au pe cineva în gașcă. Mai bine nu.

Paranteză.

Ce legătură au toate cele de mai sus cu studiul lui Mirel Bănică despre cultura și religia romilor? Romii sunt un veșnic subiect de glume în România și cultura lor a fost mereu luată la mișto. Cu „ajutorul” presei care a căutat mereu senzaționalul. Vă recomand capitolul despre pelerinajele romilor.

Închid paranteza.

În concluzie, am ajuns să-mi dau seama unde sunt și eu în această ecuație a lovitului. În cea mai proastă poziție. Eu lovesc în lateral. La început dădeam în jos (e accesibil și la prima mână), apoi am început să dau în sus (dar majoritatea audienței pactează cu liderii, chit că-s corupți. De unde și „a furat, dar a și dat”. Complex de inferioritate transformat în semi-admirație). Acum dau în lateral. Lovesc în cei ca mine. Dau în ceea ce consider ipocrizia medianilor, activismul de Facebook, condiția de revoluționar cu avocado la bot.

Ăia de jos nu mă plac pentru că nu lovesc în principala lor problemă, ăia de sus sunt dezinteresați de victimele mele (singura șansă fiind ca în următorii ani corporatistul să fie taximetristul de azi).

Nu știu cine e în asentiment cu mine și nici nu am un diagnostic.

5 Responses

  1. Este mai bun un avocado atunci cand TU ai ales sa-l mananci, decat cand te-a convins instagram sau anumite articolele despre o viata mai sanatoasa.

  2. Vacanta Mare, pe care ii dispretuiesti tu, loveau extrem de sus pana in anii 2000, cand au ajuns la tv. Probabil de aceea erau si atat de populari – pentru ca identificau in mod corect diverse probleme in societate si le snopeau in suturi pe scena, spre satisfactia publicului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Texte pe mail: