O perpetuă mantră a celor care vor să justifice faptul că (omni)prezentul capitalism este cea mai bună formă de conviețuire este aceea că doar în acest sistem socio-economic oamenii sunt motivați. Dacă n-ar exista capitalismul (și competiția aferentă acestuia) n-am avea evoluție în nimic. Nimeni n-ar mai avea de ce să inventeze, să-și pună fruntea în pumn și să se gândească la o soluție mai bună pentru sănătate, transport, scutece…
Așa să fie?
- Se presupune că până la ce trăim azi nimeni n-a fost motivat să inoveze/inventeze, deci s-a trăit într-o lene de nu știau oamenii cum să-și gătească un ou pentru că nimeni nu inventase tigaia, nefiind un imbold economic la mijloc („de ce să-mi bat capul, nimeni n-ar cumpăra așa ceva”);
- Se omite faptul că imboldul capitalist se rezumă în final la profitabilitatea inovației/invenției (aspect pentru care recomand articolul profesorului Matt Wansley, „The capitalist alignment problem”). E lumea plină de idei sclipitoare care pot salva zeci-sute-mii de persoane de o problemă, dar multe idei nu sunt profitabile, deci nu există motivație pentru implementare. Acestea fiind zise, a existat motivație să se gândească soluții, dar nu există motivație pentru punerea în aplicare („de ce aș implementa soluții de apă potabilă pentru toți, dacă e mai profitabil să cumpărăm la sticlă de plastic?”). Un exemplu concret este ce se întâmplă în industria publicității unde anual au loc niște concursuri care premiază soluții creative pentru probleme reale, dar un procent zdrobitor din acele soluții se implementează la nivel micro-micro-micro, de amorul exposé-ului, ori se fake-uiesc cu totul în regii bine orchestrate, doar pentru a arăta utilitatea unui brand pe o problemă reală. Altfel, n-ar da nimeni bani să pună ecrane pe spatele TIR-urilor din lume ca să reducă numărul accidentelor pentru că reducerea accidentelor nu e profitabilă pentru nimeni.
Acestea fiind zise, pe foarte scurt, creativitatea umană nu s-a poticnit niciodată în lipsa profitabilității.
Oamenii inventează dintotdeauna din diverse motive. Lene, plictiseală, ori sincera nevoie de a găsi soluții la probleme cu care se confruntă, indiferent că pot face un profit sau nu de pe seama soluției.
În plin avânt al tehnologiei, cu AI-ul vârf de lance, începem să ne întrebăm tot mai intens „ce job-uri vor dispărea?”. E prea devreme să știm dacă ITiștii vor rămâne fără loc de muncă, ori vânzătorii de la magazin, profesorii, psihologii sau șoferii de camion. Cert e că există o probabilitate ca undeva să existe un AI pentru fiecare meserie, chit că vorbim de locuri de muncă rutiniere și care nu necesită studii superioare (gulere albastre), ori job-uri care au nevoie de specialiști cu ani de școală (gulere albe).
Undeva la capătul acestui tunel se află cu certitudine o masă amorfă care nu va avea ce să lucreze, ori cum să-și mai pună în aplicare specializare. Iar cei care n-au fost (încă?) afectați de disponibilizAIre le vor spune (poate cu aroganță) că „aia e, trebuie să învățați altceva, să țineți pasul”.
Dar poate fix asta e problema.
Poate că revoluția AI este fix momentul mult așteptat de toată lumea, când munca pentru supraviețuire nu o să mai fie un deziderat, o obligație sinonimă cu viața însăși. Poate că suntem în fața unei transformări care în sfârșit poate aduce atât pacea cât și echilibrul. Am putea seta AI-ul astfel încât să optimizeze ce se produce/unde se produce/cât se produce/cum se distribuie producția/cine o distribuie ș.a.m.d. astfel încât umanitatea să trăiască într-un echilibru aproape perfect, fără să consume mai multe resurse decât este dăunător pentru mediu și fără să discrimineze pe nimeni când vine vorba de nevoi de bază (hrană, locuire, apă, siguranță etc.).
Dar ceva nu o să-i lase pe mulți să doarmă liniștiți. Un pitic va apărea pe umerii multora și le va spune „păi ce facem bro’, unii muncesc și alții o freacă?”.
Sociologul Zygmunt Bauman spunea că societatea contemporană, postmodernă și consumistă, măsoară valoarea individului prin capacitatea sa de a contribui economic (prin muncă). Nu produci? Înseamnă că nu consumi. Nu consumi? Ești inutil. De aia până la Zoomeri (1995 – 2009) avem preponderent indivizi care glorifică munca și condamnă lipsa ei, aproape fără discernământ și înțelegerea contextului pentru care unii oameni nu au locuri de muncă. Ba chiar se ajunge la tragi-comica situație în care dacă nu muncești ești desconsiderat, iar dacă nu îți depășești condiția de muncă ești desconsiderat. Societatea contemporană competitivă disprețuiește indivizii care se mulțumesc cu atât. Un om nu trebuie să se mulțumească cu gândul că este livrator, trebuie să tânjească să devină Head of Livratori!
Dar, așa cum spuneam mai devreme, ne aflăm în plin avânt tehnologic. AI-ul (care devine generic un pseudonim pentru înlocuirea omului de către tehnologie) o să poată să devină și livrator și Head of Livratori. Programat cu atenție și altruism ar putea cu lejeritate să facă doar ce e bine, la cele mai înalte standarde de calitate și sustenabilitate.
Dacă tot mai multe meserii ar ajunge să fie „amenințate” de capacitatea AI-ului ce se întâmplă cu discursul despre reconversie profesională? Vor putea oamenii, din atât de multe domenii, să-și găsească alte job-uri? Vor exista atâtea noi job-uri? Se vor putea inventa noi job-uri astfel încât să nu trebuiască să trăim printre „redundanți”, așa cum îi botezase Bauman pe cei care nu sunt nici muncitori, nici consumatori eficienți?
Așa cum spuneam și în textul despre regândirea plăcerilor, un prim pas (ori printre primele măsuri) ar consta în recalibrarea plăcerilor mascate în „nevoi”. În plin discurs despre utilizarea resurselor planetare astfel încât să nu o ia bila asta complet razna (ceea ce e foarte aproape), opulențele de dragul statusului social se pot încadra lejer la micro-atentat terorist. A consuma resurse doar din dorința de a arăta că o poți face necesită o totală și globală încadrare la neam prostie și judecată pe măsură. A lua avionul personal din Los Angeles până în Paris doar pentru a mânca o amandină e vulgar.
Dar revenind la câmpul muncii, golit de oameni și umplut de tehnologie: ce ne facem cu toți acei oameni care stau?
Îi condamnăm la moarte? Băgăm în ei lancea hiper-productivității și îi forțăm la orice, doar să nu stea degeaba? Chiar și când vor ajunge poate să stea degeaba 30-40-50% din totalul forței de muncă la nivel global? Din ce moment al înlocuirii cu AI o să regândim modul în care ne raportăm la muncă, astfel încât să înțelegem că suntem ok, gata!, echilibrul se poate atinge și munca nu mai e necesară pentru supraviețuirea celor mulți? Probabil că răspunsul la aceste întrebări are legătură cu modul în care vom continua să ne raportăm la discursul care pune semnul de egal între productivitate și succes.
Într-o lume în care AI-ul ar face îndeajuns de multe munci, acoperind cu succes mai multe pături sociale, îmi imaginez că șoferii, sudorii, avocații și medicii vor petrece mai mult timp în noi contexte de plăcere (și autodescoperire). În timp ce AI-ul se ocupă ca fiecare să aibă în frigider aportul necesar de fructe, legume, proteine, iar apa să fie caldă la duș, toți vor petrece timp împreună dezvoltând noi pasiuni, căutând să se dezvolte pe noi paliere care pot aduce un plus omenirii, fără presiunea hiperproductivității. Probabil vor ajunge să se și plictisească de atâta stat pe iarbă în parc, o să le ajungă de atâta citit și văzut filme, dar în același timp ar putea să nu se plictisească niciodată de făcut sport, cusut și lucrat la noul hobby.
De exemplu, dacă AI-ul ar putea să înlocuiască toți șoferii din lume, ce ar trebui să facem cu toți acești oameni? Să-i hăituim până se adaptează la o nouă producție? Să-i forțăm să aglomereze noi teritorii de muncă, unde nu e neapărat nevoie de ei, dar pot crea impresia de nevoie prin competitivitate?
Și mă întorc la primele idei, de la începutul textului: de fapt, de ce e ne teamă când spunem că toți șoferii planetei ar sta degeaba?Că poți să ai părinți prezenți? Oameni activi în probleme locale, de tip voluntariat? Oameni care sunt productivi social în alt registru (creativ, comunitar ș.a.m.d.)? Și sub aspectul acestei productivități sunt „remunerați” prin asigurarea tuturor elementelor de bază cu ajutorul tehnologiei.
Probabil că e încă devreme să știm totul despre impactul AI-ului pe piața muncii, dar să nu fie prea târziu pentru discursul pe care ar trebui să-l avem cu privire la oamenii care pur și simplu nu vor putea să-și mai găsească de muncă, ori nu vor dispune de capacitatea de reconversie. Este hiperproductivitatea țelul speciei? Este hiperproductivitatea singurul lucru care ne mână să fim inventivi și inovativi?
O să capotăm ca specie dacă prin intermediul tehnologiei bine și empatic calibrate o să ne permitem cât mai mulți (dacă nu chiar toți) să stăm la umbra unui copac și să citim o carte, ori să vedem un film? Să nu ne fie frică de această sperietoare, Lenea Apocaliptică: unora chiar le place să producă, să fie creativi, să caute soluții ingenioase. O pot (și o vor) face și din „hăul” lipsit de motivație al productivității non-profitabile.
Nu ziceau specialiștii să-i lăsăm pe copii să se plictisească, astfel ajungând să-și inventeze jocuri și activități creative?
Trăim cu impresia narativului din animația Wall-E, că umanitatea o să se lase pe tânjeală în fața hedonismului facilitat de tehnologie, dar e posibil ca astea să fie visele umede ale unor generații care s-au muncit până la epuizare și frustrate de irelevanța muncii. Lucruri pe care tinerele generații le văd altfel, întrebându-se devreme și arțăgos de ce ar face X și Y dacă nu le aduce satisfacție, sens, și nu există un beneficiu real pentru ei sau mediul înconjurător. Certați de înaintași că nu-s „responsabili” și „maturi”, e posibil ca tinerii să-și reprime fix cele mai pure intenții: acelea de a nu supraproduce pentru supraconsum în virtutea unei supramanifestări false. Poate că ar avea nevoie de mai multă îndrumare către noi spații de fericire, nu de noi fabrici de fericire.
Utopic?
Fuga după resurse (în detrimentul altora) poate avea o justificare dacă vorbim de o situație pe viață și pe moarte. Dar dacă tehnologia poate facilitate pentru toată lumea nu devine o crimă să vrei mai mult decât poți consuma, în detrimentul unor victime sigure?
Dacă technofeudalismul/technocapitalismul se prezintă ca o realitate validă (și încurajată sub discursul de „doar cine nu vreAI nu merită”), putem să-i dăm o șansă și technosocialismului?
…
PS – Eduard e omul meu când vine vorba de IT. De altfel, tot ce ține de mentenanța și buna funcționare a acestui site e meritul lui (plus alte proiecte în care am lucrat împreună și a fost nevoie de „un băiat bun pe IT”). Așa că l-am întrebat cum vede el AI-ul:
„Impactul AI pe piața muncii se vede cel mai bine în IT; de ce? Pentru că în IT se testează și lucrează constant cu tehnologii noi, de la Bootstrap acum 10 ani, la React acum câțiva ani și la modelele Transformer (cum ar fi GPT) recent. Un junior poate învăța un limbaj în câteva luni, un an să zicem (nu la perfecție), dar de ce să angajezi un junior când poți oferi AI unui middle/senior (oameni deja formați) și să le crești productivitatea de ordinul zecilor sau chiar sutelor de procente!? Cam asta se întâmplă acum în IT, mulți manageri (mai ales cei orientați strict pe cifre trimestriale) preferă să integreze AI (vezi declarațiile CEO-ului Shopify) decât să investească în angajare și formare, iar asta a creat o anxietate și un val de juniori care vor să se angajeze dar nu găsesc unde!
Ca să înțelegi potențialul AI, trebuie să înțelegi ce este. Un AI conversațional avansat (LLM – Large Language Model) generează răspunsuri pe baza datelor prin care a fost antrenat. Simplu spus: cu cât „citește” mai multe, cu atât răspunde mai bine. Există și AI-uri specializate pe diverse industrii – imagini (Midjourney), cod (Cursor) și altele. Însă, percepția generală este că AI-ul va înlocui oamenii, ceea ce este o neînțelegere fundamentală. AI-ul este un instrument, a cărui capacitate depinde de calitatea datelor introduse și de abilitatea utilizatorului de a interacționa eficient cu el (Prompt Master).
Un exemplu practic: poți cere unui AI să redacteze un referat, dar un profesor va cere și evitarea anumitor termeni, nuanțe stilistice specifice (care pot fi incluse în antrenament, dar necesită instrucțiuni precise). Rezultatele vor varia enorm în funcție de detaliile cerute.
Ideea centrală este că AI-ul este o revoluție tehnologică de anvergură, comparabilă cu revoluțiile industriale anterioare. Dar, în esență, rămâne o unealtă extrem de versatilă, a cărei valoare este direct proporțională cu priceperea celui care o mânuiește.
Frica de un viitor dominat de AI este înțeleasă, dar viitorul cel mai probabil implică o colaborare om-mașină. AI-ul va automatiza sarcinile repetitive, permițând oamenilor să se concentreze pe creativitate și gândire critică. Vor apărea noi locuri de muncă în dezvoltarea, implementarea și gestionarea AI. Experiențele vor fi mai personalizate, iar AI-ul ne poate ajuta să rezolvăm probleme complexe.
AI-ul este un instrument puternic în mâinile potrivite, nu o amenințare. Trebuie să înțelegem cum funcționează, să ne adaptăm și să învățăm să îl folosim. Frica dispare prin informare și înțelegere.”
