Sunt câte unii care-și iau dimineața doza de Vitamina C, calciu sau cocaină.
Eu, masochist cum mă știu, îmi iau zilnic doza de prostie. Am un „dilăr” ce-mi alimentează periodic nevoia de nimicuri sau rahaturi. Dacă nu-ți cumperi Libertatea, sau nu te uiți la „Un show păcătos”, de undeva tot trebuie să te alimentezi cu balast. C-așa-i în viață, nu poți s-o scalzi doar în fericire și înălțimi. Mai cobori și cu picioarele pe țărână.
N-am de gând să fac imprudența de a spune numele dilărului meu, că doar nu-s prost să mă lipsesc de umorul involuntar pe care mi-l provoacă. Are ceva special, cum avea și Fernando de la Caransebeș, doar că personajul meu e ceva mai necunoscut și n-are semne de retard, ci doar o vanitate demnă de Caragiale. E băiat descurcăreț, îi merge. Îl admir sincer pentru ambiție și… ambiție.
Se bagă, se lipește, suge din seva unor proiecte până se identifică în totalitate cu ele, unde pui că le mai fură și din identitate, dar e modest. E modest nevoie mare. E atât de modest încât dacă ar putea și-ar suge-o singur, doar să arate că el face totul pe barba lui. Și da, uneori pare că și-o suge singur. Ori că încearcă. Emană dorință de a ajunge vedetă prin toți porii și faptul că se zbate ca un papagal mă distrează. Am spus că-s sinistru.
Mă uit la el și la munca lui și mă distrează teribil.
Sunt prieteni ce-i validează talentul și asta mă pune pe gânduri, dar cine-s eu să judec oameni? Doar vă spuneam că pe el nu-l judec, ba mai mult, îl savurez ca pe o plăcere nevinovată. Unii mai nervoși l-au criticat public pe Facebook și-mi era teamă c-o să-l timoreze. Nici pomeneală! Spre deliciul meu morbid, continuă!
Azi mi-am dorit să-nchin un text în cinstea „muzului” meu întunecat după ce Claudiu mi-a dat mesaj pe Facebook: „bă, am citit ceva de X și acum sunt trist…. cred că ăsta e de vină pentru vara de rahat, pentru vremea de azi și pentru copiii care mor de cancer”. Dă-mi voie să-ți spun stimabile și mult iubite prieten că n-ai aprecia non-arta nici dacă ai da noroc cu ea. Apropo, ați dat noroc?
