Epifania beizadelelor

Să nu fiu înțeles greșit. E bine când se întâmplă bine. E minunat când minți mai mult sau mai puțin luminate se adună împreună pentru un bine comun. Jos pălăria, la mai mult, la mai bine!

Sincer, textul ăsta nici măcar nu e critic, ci mai degrabă observațional. E venit dintr-o picare de fisă. Dacă mă înșel în ceea ce urmează să spun nici nu contează prea mult, important e ca tendința văzută de mine (și alții) să nu cunoască opreliști sau pauze.

Termenul de „beizadea” din titlu exprimă ceea ce știm cu toții din presa de acum 5-10-15 ani. Tinerii meritocrați dospiți de „descurcăreții” sistemul ante/post-1989, junii al căror prim loc de muncă a fost @portofelul lui tati. Ăia despre care citeam în presa de scandal că aruncau bani în stânga-dreapta, că se încorda opulența pe ei și că făceau tot felul de nesărate din prea multă bază.

Vremurile s-au schimbat pentru unii dintre ei.

Și-au mai triat din anturaj (ori l-au schimbat de tot), în viețile lor au apărut copii, responsabilități, cărți, ba chiar și griul vieții de care s-au ferit ani de zile de la volanul mașinilor scumpe, din înaltul elicopterelor private și al cluburilor de fițe.

Aici vine „frumusețea” vieții de beizadea. Unii dintre ei și-au consumat tinerețea într-o letargie luxoasă. Hedonism distructiv. Zero investiție în aptitudini, zero școală reală (doar aia a vieți). De ce ai avea nevoie de altceva când ai bază? De ce să pui mâna pe carte, de ce să înveți lucruri când tati îți va lăsa un imperiu pe mână și banii se vor face singuri, din virtutea inerției?

Doar că aici apare ironia.

Beizadeaua e cineva aici. Aici, în spațiul ăsta. Și când beizadeaua crește și dispare coconia roz bombon se vede maroul. Maroul vieții, maroul mulțimii. Și de la o vârstă nu te mai poți izola. Poți pleca. Dispui de îndeajuns de multe resurse încât să te muți unde e mai bine. Dar unde e mai bine ești un nimeni. N-ai trecut, n-ai relații, n-ai glamour, n-ai aptitudini și nu mai ai nerv să înveți. Ești doar un cineva într-un mecanism funcțional. Un biet cineva cu bani.

Așa că trăiești o epifanie. Îți dai seama că în jurul tău pute. Puțea și înainte, dar n-ai văzut. Acum vezi. Și acum îți spui „o să fac să nu mai pută”. Pentru că poți. Fie vorba între noi… candește și din cauza ta. Ori din cauza creatorului tău. Cert e că post-epifanie ai fost o mică/mare parte din maroul pe care îl vezi acum și vrei să-l repari.

Până la urmă, dacă tot trăim într-o societate care preaslăvește „a furat, dar a și făcut”, putem să ne bucurăm când beizadelele descoperă maroul vieții și se apucă să-l vopsească/repare. O fac din altruism? O fac dintr-un sentiment de vinovăție? O fac pentru că nu vor să fie nimeni undeva unde nu e nimic de reparat și unde sunt anonimi? O fac pentru că vor să fie eroi?

Nici nu mai contează. Cred.

Important e să nu-și crească urmașii în stilul post-epifaniei lor. Că dacă repetăm istoria cu scuza c-o reparăm la „maturitate”…