Aflat recent în Ungaria am nimerit la un concert naționalist în cel mai mare parc din Budapesta.
Ai lu` Jobbik au organizat un eveniment populist pe modelul lui Vanghelie (mâncare, băutură, muzică), prilej de a-și etala convingerile. Tricouri cu România ciuntită, șepci cu Ungaria Mare, hărți cu „adevărata Ungarie” și un concert trist cu un fel de Brigada de Asalt ungurească. Nu părea că-i rost de distracție, ci doar heitărism întreținut de convingeri războinice. Hai s-o spun pe scurt: o karmă negativă.
Dar m-am bucurat că nu erau mulți oameni de față. Vreo 50. Hai 70, dar restul preferau să-și vadă liniștiți de ziua liberă și să se bucure de vremea bună și de parc. Moment în care mi-am dat seama că dacă e să alegem răul cel mai mic (lucru pe care-l facem de când am ieșit din peșteri), prefer oricând oamenii ce au ca țel în viață prosperitatea individuală (telefon, mașină, casă, familie) decât atitudinea asta războinică, veșnic nemulțumită. Prefer oameni cu conflicte interioare, decât cei cu angoase naționale.
Vesticii au prosperat pentru că s-au preocupat de altceva, nu de teritoriu. Dacă era altfel Italia, Elveția, ș.a.m.d. erau sparte de mult în mii de țărișoare. Nu vreau să-mi spui truisme despre istorie sau politică pentru că-s la curent cu situația din Ungaria-România-Ucraina-Rusia. Acum vreau să vorbesc tonypoptămisme, d-alea cu pacea, înțelegere, toleranță.
Problema oamenilor pașnici, ăia ce n-ar pune una-două mâna pe armă pentru a apăra glia strămoșească, ori o cauză de acum 200 de ani, e că sunt tăcuți. E și-n contradicție cu starea lor de spirit să urle, dar poate că trebuie să existe/să apară un extremism pacifist.
Utopie?
Îmi e greu să concep faptul că-s oameni mai preocupați de a avea „teritoriu” (o consider atitudine de Ev Mediu), în loc să-i vezi cucerind culturi din punct de vedere spiritual. La o adică, de ce ai pleca cu o armată peste țara vecină, când ai putea s-o „cucerești” printr-o dezvoltare comună. E ca atunci când două țări găzduiesc un campionat mondial de fotbal.
Și acum sunt (unele) granițe libere. Doar o uniformizare legislativă și economică ne mai separă de momentul când o să poți spune: „sunt ungur, dar îmi petrec vacanțele în România, loc unde mă simt ca acasă”. Ori invers. Momentul ăla când drumul București – Budapesta va însemna la fel de mult din punct de vedere național precum Bacău – Iași.
Am impresia că tot ce se întâmplă în mintea extremiștilor unguri/români/sârbi/ucrainieni/ruși/etc. e rupt din literatură românească cu țărani. Glie! Pământ! Să nu-l valorificăm împreună, ci să-l neglijăm separat.
Îți mai aduci aminte de colegii ăia din liceu ce nu-ți dădeau să copiezi, se aplecau cu tot corpul peste foaie și nu scriau nimic pentru că până la urmă nici ei nu știau? Aia e.
Și-n final, dacă nu ești de acord, ia de:
Sau:
