Despre sinucidere și grija de sine

Simplist vorbind, generația care „și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul” în perioada comunistă se împarte în două categorii când vine vorba de grija față de propria persoană: ipohondrie acută sau dezinteres total.

Evident că-s și pe la mijloc (mulți, puțini, n-avem de unde să știm), dar extremele fac subiectul acestui articol.

Despre ipohondrie (sau anxietatea de sănătate) nu-s prea multe de zis. Am întâlnit o parte din ambasadorii acestei categorii la cozile lungi de la policlinici și farmacii. Sunt constant speriați că au câte ceva, intrați în cabinetul medicului își amintesc de toate durerile și fiecare medicament prezentat la TV e o potențială salvare.

În mare parte ei sunt victimele reclamelor la tot felul de suplimente.

În tabăra opusă avem dezinteresații. Românii care confirmă statisticile care ne spun că prevenția e rara avis. Chit că vorbim de stomatolog, ori o simplă și banală analiză de sânge, cei din acest grup trăiesc într-o fericită și liniștită ignoranță vis-à-vis de propriul corp.

Dar și pe cei din urmă aș vrea să-i categorisesc puțin. Tot în două grupe:

  • Nihiliștii de sine – cei care sincer și asumat sunt total dezinteresați de propria existență;
  • „Dezinteresații” de atenție – bătrânii care se martirizează prin boală.

Nihiliștii au un mod anume de a transmite că nu le mai pasă. Își duc problemele de sănătate cu o oarecare lejeritate, un fel de „asta e” completat cu „când îți sună ceasul…”. Ei sunt deja morți, un fel de morți-vii. Zombi.

„Dezinteresații” de atenție sunt bătrânii care se bucură (probabil la un nivel foarte profund) de toată atenția pe care o primesc pe timp de boală. În unele cazuri nu e ca și cum n-ar putea să se aibă în grijă, ori să urmeze un tratament, dar e ceva auto-înălțător când la căpătâiul patului stau copiii și nepoții, privind cum te stingi de atâta sacrificiu și muncă. Nu-și iau pastilele, nu mănâncă mai ușor pentru că durerea de mai târziu o să le aducă atenție.

Practic boala netratată (corespunzător, ori deloc) devine soclul propriului eroism.

E ca și cum ai vrea să lași moștenire emoțională faptul că te-ai sacrificat atât de mult încât te-a răpus problema de sănătate.

E un gând egoist și superficial, dar cred că e o decizie care ține de personalitate și nici nu conștientizezi că până și pe patul de moarte/bătrânețe vrei puțină atenție.

Și că tot vorbeam de patul de moarte…

Un domn din Franța suferă de 34 de ani de o maladie degenerativă incurabilă. Acesta a făcut apel să-i fie aprobată sinuciderea asistată, dar n-a avut succes. În semn de protest va refuza orice formă de hrană și hidratare.

Un alt aspect important al poveștii e că francezul voia să-și transmit moartea pe Facebook. Facebook n-a fost de acord. Motivul pentru care bărbatul vrea să-i vadă toată lumea moartea nu-l pot înțelege și argumentația lui mă duce mai mult cu gândul la ceva ce am spus mai sus în legătură cu atenția.

Dar povestea lui Alain Cocq e foarte interesantă pentru că aduce, timid, în atenția publicului român un subiect care la noi e prea puțin discutat: sinuciderea asistată.

Dacă am putea trece peste dimensiunea religioasă pe care o dăm totului am putea să ne punem întrebări bune despre ce înseamnă suferința și dacă e uman să lași pe cineva să trăiască în durere, ori să-i acorzi șansa de a pleca împăcat din lumea asta.

Povești ocazionale din registrul ăsta sunt și când cineva e într-o comă lungă și profundă.

Dacă-mi este permis puțin umor negru (cumva în ton cu subiectul), cred că după un timp e ok să te decupleze de la aparate. Dacă ai ratat prea multe seriale și festivaluri e greu să recuperezi…

Și mai e un aspect care cred că trebuie luat în calcul: o comă lungă și profundă ține într-un perpetuum doliu pe toată lumea. O persoană care ani de zile stă legată de aparate blochează șansa la o minima normalitate pentru ceilalți din familie. Cum zic și englezii, „you have to let it go”.

Cam așa gândesc acum.

5 comentarii

  1. eu vad lucrurile altfel. nasterea ca si moartea sunt momente intime ale existentei. te nasti singur, mori singur. nu-s de acord cu procesiunile de tip…plimbat mortul prin oras. e dreptul meu de a nu fi vazut mort de unii si altii. referitor la sinucidere asistata..unii zic ca sinuciderea e un act de lasitate.dar in profunzine e un act de curaj. cand stii ca ti-ai incheiat socotelile cu viata e dreptul tau de a hotari sfarsitul. dar asistata? de ce asistata? nu ai curaj? ai nevoie de incurajare? vrei vizualizari? ce vei face cu banii obtinuti? 😁

    1. Asistata adica intr-un mediu spitalicesc,fara durere. Ca atunci cand duci cainele bolnav de cancer sa il eutanasiezi si iti moare fericit in brate.
      Nu asistata cu asistente tv si camere de luat vederi.

  2. Fiind la medicina, la un momentdat am avut un stagiu unde am dezbatut si aspectul sinuciderii asistate. Nu este neaparat o problema religioasa. Pur si simplu conduita medicala nu permite unui medic ca prin actiunile lui sa omoare un om. In tarile unde se practica asta, se practica pentru ca asta impune legislatia si protocolul insa nu toti medicii din teritoriul respectiv sunt de acord. Medicul trebuie sa faca tot posibilul sa incerce sa salveze pacientul. Daca exista optiunea de a il lasa sa moara, in timp ea va putea fi abuzata (de medici sau de apartinatori din diferite interese).

    1. Daca esti student la medicina ar trebui sa stii despre cele doua cazuri din Italia,tara puternic religioasa,in care de curand a fost castigata o cauza pro sinucidere asistata.Deci se poate ,daca te gandesti la suferinta unei persoane imobilizata in urma unui accident si care isi da consintamantul ,fiind lucid-conditie sine qua non.Cat despre medici…nu toti sunt pro vita,doar daca se separa de conceptul religios si merg pe juramantul lui Hipocrate.Uneori fac mai mult rau decat bine.Sa nu ne facem idoli medicii si nici zeii(d-zeii).Fiecare sa decida daca le face bine suferinta proprie si a celor din jur sau disparitia care oricum e inevitabila.

  3. Da, si eu sunt de acord cu sinuciderea asistata si in multe situatii chiar si pentru depresii grave si chiar daca esti minor. Pe Reddit, cineva de pe grupul antinatalism a relatat faptul ca atunci ca s-a plans despre viata ei si cat de ingrozitoare e viata multora care se nasc din ego-ul parintilor, celalalt i-a spus:,,Nu trebuie sa fii antinatalista, poti pur si simplu sa te omori”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Texte pe mail: