Acum câteva zile am văzut postarea făcută de Tibi Codorean pe Facebook despre filmul „Tati part-time”:
Mi s-a părut amuzantă din două motive:
- Am verificat apoi secvențele din film și am descoperit că remarca lui este adevărată, filmul este plin de reclame pe față.
- Tibi este scenarist, a lucrat la toate filmele lui Mircea Bravo și cu câteva zile înainte să văd postarea lui îmi povesteau niște cinefili (din Cluj!) că filmele lui Mircea Bravo sunt aidoma postării despre „Tati part-time”. Deci postarea lui Tibi e funny pentru că este și despre alții, dar și despre el. Cele mai bune glume rămân alea în care râzi și de tine și de alții.
Care-i faza cu reclamele din filmele?
Mai toate filmele și serialele, românești sau străine, au reclame. Unele mai cu perdea, altele mai pe față. Dacă ești amărăștean ca mine nu te-ai prins că Jerry Seinfeld (în serialul „Seinfeld”) poartă Rolex, fiind reclamă pentru Rolex și un contract baban de sponsorizare. El n-o spune în serial că e băiat finuț, dar dacă ai ochiul format îți dai seama și (așa cum speră Rolex) te duci să-ți cumperi ceasul ăla care arată că e aceeași oră și la tine și la toți ceilalți care n-au Rolex.
Serialul „Friends” e și el plin de reclame.
Cineva s-a uitat atent la toate episoadele „Friends” și a numărat 775 (!!!) de product placement-uri. Product placement e englezescul de la „plasare de produs”, adică pui pe personaj/pe lângă personaj niște produse ca spectatorul să vadă, să asocieze, să fie tentat să cumpere. Poate Chandler bea un tip de bere, poate Joey se încalță cu niște chestii. Ochiul de potențial cumpărător recunoaște un logo, o cusătură, simte un zvâc în portofel și cumpără. Funcționează tehnica asta? N-ar arunca brandurile milioane în filme și seriale dacă nu. Nu?
Dar e o chestie. În serialul „Friends” (ca și-n altele) unele branduri menționate sunt inserate în scenariu astfel încât să pară parte din cultura americană, din limbajul de zi cu zi (ca și cum am spune noi într-un film/serial „mă duc până la Mega” și n-ar avea nimeni nimic de obiectat pentru că e natural să spunem asta, nu? „Vrea cineva ceva de la Luca?” sună normal).
Acum știm că unele episoade „Friends” erau reclame cap-coadă și toată acțiunea era în jurul unui produs. Dar script-ul era atât de bun, personajele atât de amuzante și bine conturate, încât nu te deranja. Aproape că nici nu remarcai. Totul era subliminal. Asta face o reclamă bună.
Mai sunt multe exemple. Mașinile pe care le conduce James Bond în filme sunt reclame. Că altfel, un spion adevărat, ar conduce Logan. Cu Loganul nu atragi atenția, te strecori, ajungi la inamic ușor. Cei mai șmecheri spioni conduc Logan. (acum te gândești dacă nu cumva textul ăsta e sponsorizat de Dacia Logan, nu?)
Poftim o provocare: când te mai uiți la un film/serial încearcă să-ți dai seama ce produse din film sunt așezate astfel încât să fie reclamă. Că nu toți bem cico și ținem eticheta sticlei spre cameră. Știi ce zic?
Care-i faza cu filmele românești?
Prima plasare de produs flagrantă de care m-am izbit într-un film românesc a fost în „Complet necunoscuți”, remake-ul românesc după (poate) cel mai francizat film („Perfetti sconosciuti”, film care apoi a fost refăcut aproape 1:1 în vreo 20 de țări, 20 de limbi diferite. Practis s-a păstrat povestea, dar s-au făcut mici adaptări culturale ca să fie pe sufletul francezilor, turcilor, rușilor etc.).
În varianta românească m-am lovit de niște Glovo băgat cu forța în ecran și un „dă și mie Borsecul ăla” între două personaje, la cină. Bine că n-au avut alt sponsor că se ajungea la „dă și mie apa aia alcalină Alcalia Velingrad, la 1.5 litri care e doar 3,45 lei la Auchan, te rog”. Dar mna, eram și virusat de varianta originală, italiană, văzută de vreo trei ori. Acolo trebuia să te chinui să vezi reclamele. Atât de finuț sunt puse.
Revenind la postarea lui Tibi, da, mi-au zis și alții care au văzut „Tati part-time” că-s senzațional de multe reclame și toate puse nenatural. E o bucată în Carrefour care parcă e spot de magazin, nu secvență de film. Dacă rupi bucata aia din film și o dai pe TV în pauzele publicitare lumea o să creadă că e reclamă TV, nu secvență de film.
De altfel, unii spectatori la filmele „Mirciulică” și „Nuntă pe bani” au spus că filmele lui Mircea Bravo au prea multe reclame și uneori „par un colaj de sketch-uri publicitare cum făcea el pe Youtube”. Adică reclamele alea nu-s parte din poveste, ci au fost băgate pentru că sponsorul trebuia mulțumit, așa că povestea a fost cumva deviată spre momentul publicitar.
Și despre reclamele din „Teambuilding” am mai auzit vorbe, dar poate cea mai interesantă plasare de produs mi-a fost relevată despre filmul „Miami Bici 2”, unde „produsul” este chiar Nadia Comăneci, personaj despre care amicul în cauză mi-a povestit că apare „ca nuca-n perete” într-o secvență. Am văzut apoi filmul și… da. Nadia chiar apare total aiuritor în cele 20-30 de secunde din film. Adică… e o surpriză, nimic de zis, cred că-n cinematografe a fost o reacție când gimnasta a apărut în film, dar dacă gândești 5 secunde secvența îți dai seama că e foarte forțată.
De altfel, și ăsta e un subiect interesant care merită menționat: plasarea de produse umane. Adică aduci (alte) vedete pentru o inserție rapidă în film/serial. Toți fac asta, nu doar românii. De obicei în serialele care și-au consolidat imaginea apare într-un episod un personaj care șochează pe toată lumea. Din păcate tot din „Friends” îmi vin mai multe exemple, când au apărut Bruce Willis sau Brad Pitt, ori când în „Seinfeld” apare Marisa Tomei. Vin, surprind, pleacă.
Și-n filmele/serialele românești mai ai parte de „plasare de produs uman”, dar de cele mai multe ori nu-s păstrate ca surprize pentru cinema, ci sunt comunicate pe afiș (ca să atragă publicul). De exemplu, eu nu-i puneam pe afișul filmului „Taximetriști” pe Micutzu sau Monica Bîrlădeanu. Că-s personaje-surpriză, au rol mic doar cât să producă un efect „wow” în cinema. Îi lăsam ascunși să se bucure de ei doar ăia care au dat bani pe bilet. Dar înțeleg perfect decizia de a comunica cu ei în față: atragi oameni în cinema. Poate că nu suntem încă la nivelul cinematografic în care oamenii să vină la film (românesc) dacă nu-i atragi cu vedete din prima. Finețuri d-astea cu „bă, nu mă așteptam!” în sala de cinema peste 20-30 de ani.
Și ca să închei toată pledoaria asta de „plasare de produs”, am pentru voi și un exemplu (pe care eu îl găsesc) comic: videoclipul piesei „Hasta Luego” de Antonia. La finalul piesei, fără nici măcar o legătură cu nimic din melodie/videoclip, ni se relevă o reclamă (pe față) la un supliment alimentar. Te doare mintea cum e băgată reclama în videoclip. Dar te-ar durea mai tare dacă ai afla cât a costat…
„Bine, și?”
Și în principal nimic. Un prieten care se plângea de reclamele din filmele românești și-a dat singur un răspuns „aia e, trebuie să trăiască și ei, nu? Altfel cum ar face filmele?”
În prezent lucrez împreună cu alți oameni la două filme. Vreo 12 ani am scris reclame, acum provocare e să scriu filme în care reclamele să fie finuțe (opusul muncii obișnuite, în care reclama trebuie să fie clară, să-ți capteze atenția în alea 30 de secunde). Și evident că vin sponsori pentru aceste filme. Și evident că vor și ei expunere. Aici e în joc talentul echipei de scribi, dacă reușesc să facă produsul să pară natural în scenariu, ori ajung să-l arunce în fața oamenilor și să spere la un „aia e, trebuie să trăiască și ei, nu?”. E și o muncă de negociere. E multă muncă de negociere. Se negociază pe secundele de expunere cum nu se face pentru banii din contractul de sponsorizare.
Pe scurt, remarc două aspecte care pot strica momentul publicitar din film:
- Slugărnicia celor care fac filmul/serialul = insistă pro bono să bage reclama cât mai în față ca să bucure sponsorul, nu care cumva…;
- Lipsa de viziune a brandului = care nu înțelege că se face film/serial și insistă, cu prețul kitsch-ului, să se facă reclamă pe față, ruptă de poveste. Până la urmă, ce îi pasă? El se bucură că X număr de spectatori au văzut cu forța produsul… dar nu știe câți dintre ăia X s-au enervat. Pentru că uneori oamenii se enervează… și n-o spun… doar nu mai cumpără.
Dar să fim optimiști. E bine că se fac filme. E bine că cineva le sponsorizează. Și e minunat când sponsorul înțelege că un film bun aduce un altfel de câștig produselor din el, nicidecum dacă filmul devine o locomotivă anostă pentru unul sau mai multe branduri.
Un răspuns
Nici filmele nu mai sunt ce erau odată 😏