Despre bogați și bogăție

Scriu aceste gânduri din confortul chiriei într-un cartier obișnuit din București, lipsit de vreun bolid în parcare („mașina”-mi e sprijinită de calorifer) și ceasul de la mână a costat 60 de lei la Decathlon. Acum 6 ani. Adică vă dați seama că vă vorbește un amărăștean care joacă cartea minimalismului autoimpus.

Dar privind la bogații care mă înconjoară pot să spun că nu-mi convine deloc utilizarea cuvântului bogat, ori ce sens a ajuns să poate. Mai exact, eu nu cred/simt că toți bogații zilelor noastre sunt bogați în cuget și simțiri.

Dex-ul nu mă ajută. Bogat = care are mulți bani.

Cât de mulți? De unde tragi linie că ești bogat?

Mi se pare că bogăția e o treabă de context. Bogat printre săraci îmi sună a chior în țara orbilor.

Zilele trecute mă plimbam prin zona Aurel Vlaicu-Pipera (București) și nu-mi venea să cred că aia-i zona bogaților, perimetrul cu cele mai scumpe-mari-impozante clădiri, (poate) cele mai mari salarii din țară. (Poate) cele mai scumpe mașini din țară (am o bănuială că pentru multe nu s-a terminat creditul) stau pe trotuarele din zonă. Bine, impropriu spus „trotuare”.

Clădirile frumoase de sticlă se înalță deasupra unui strat gros de mizerie și gunoi. Bine, străpung oricum un aer infect. Un fel de „precum în cer așa și pe pământ”. Am văzut cum oameni care coborau din mașini de bogați n-aveau pe ce trotuar să meargă spre templul lor. Asta pentru că în toată bogăția lor se comportau ca niște amărășteni cu spațiul lor public, parcând pe orice centimetru de trotuar și spațiu verde. Și pentru că bogăția lor se rezuma doar la ce era în interiorul spațiului lor (mașină). Dacă n-ar avea țoale de firmă (mna, etichete de mall) și cele câteva accesorii scumpe (telefon pe care îl pot avea și amărăștenii) ai crede că-s din același material cu cei care ies din metrou. De fapt, se confundă aproape perfect cu plebea odată ieșiți din mașină.

Dacă pentru speakerii motivaționali „sărăcia e o mentalitate” pot spune cu certitudinea că bogăția de Evoque parcat precum căruța de mâna decorată cu bijuterii (mna, câtă bijuterie­ e în Pandora) și ceasuri scumpe, e o inmentalitate (capacitatea de a nu raporta la tine și spațiul tău).

Dar să spunem că ăștia de mai sus sunt bogați-wanna-be.

Dar ce te faci cu bogații-bogați? Ăia care în toată bogăția lor simt nevoia să spună că-s bogați? Să afișeze, să strige, să se plimbe cu portofelul desfăcut prin emisiuni TV? Cum e să ajungi atât de bogat încât să nu-ți permiți luxul de a sta în banca ta și a te bucura în liniște de ea? Sau greșesc și confund bogăția (financiară) cu altceva? Posibil.

Oricum, de multe ori nu văd bogat acolo unde mulți văd bogat.

Pentru mine bogatul nu-și ia concediu. Pur și simplu pleacă unde și când vrea. De altfel, bogatul nu stă la alți bogați (decât în vizită). Așa că dacă ești bogat în hotelul cuiva din Dubai… mna. Ești ok. Ăla care deține hotelul e bogat.

M-am tot gândit la aspectul ăsta după ce am văzut pe străzile Craiovei un Lamborghini. Un bogat, nu? Dar dacă vrea să ajungă la București trebuie să meargă pe aceleași șosele cu săracii, ba chiar să-și rupă jucăria pe aceleași străzi din Slatina.

Te-ai ceva pe ea de bogăție dacă mănânci vată de zahăr în WC-ul din fundul curții.