De ce nu s-a sinucis Cioran și pesimismul bun

Acum ceva timp am auzit întrebarea asta: „dacă pentru Cioran viața era atât de nașpa de ce nu s-a sinucis?”. Atunci n-aveam un răspuns. Bine, întrebarea nu-mi era adresată, dar citind puțin din filosof am zis că măcar mie să-mi dau un răspuns. Astăzi cred că știu de ce nu s-a sinucis Cioran și de ce n-o fac mulți pesimiști (printre care se numără și suprasemnatul).

Contrar a ceea ce scrie în DEX, pentru mine pesimismul n-are a face cu depresia.

Pesimismul nu-mi stârnește un sentiment de tristețe sau depresie. Nu mă simt pe culmile disperării pentru că-s pesimist. Poate puțină amărăciune ocazională, dar predomină acceptarea (din care în funcție de resurse explodează – tam-nisam – ambiția și dorința de a face Rai din ce am).

Cioran, dacă ne luăm după o parte a gândurilor sale, și-a găsit sensul vieții în iubire. La vreo 70 de ani s-a amorezat ca un adolescent de o femeie cu 35 de ani mai tânără. Era așa copleșit de iubire încât spunea: „îmi doresc să evadez cu dumneavoastră pe o insulă părăsită și să plâng toată ziua”. Cioran…

Altfel viața era un chin.

Am vreo 100 și ceva de episoade demotivaționale (și alte zeci/sute de articole de blog în aceeași notă). Pentru unii s-a împământenit gândul că sufăr, că-s în pragul vreunei depresii colosale pentru simplul fapt că nu pot să mă bucur de aceleași lucruri ca mulți alții. Cârcotelile mele la adresa hedonismului unora e semn de alienare (posibil, ocazional mă simt străin de fericirile contemporane. Tik-Tok-ul mă întristează teribil) și tristețe copleșitoare. În imaginația unora probabil că mă trezesc plângând, îmi sărez mâncarea cu lacrimi și mă culc cu sughițuri de plâns.

Nici pomeneală.

Iubesc viața și-mi repet constant că vreau să trăiesc 100 de ani. Când aud că vreun bunic îndepărtat a prins 97-98 de ani mă bucur. Înseamnă că am o șansă.

Dar…

Cu cât aflu mai multe despre viață și lume mă necăjesc și motivez în același timp. Și-s recunoscător pentru faptul că aflu anumite lucruri care pe moment îmi pot lăsa impresia că-s debusolat, dar apoi îmi dau seama că mă ajută să merg doar pe potecile care mă duc unde îmi e bine.

Eu n-aș putea să fiu optimist.

Să trăiesc într-o constantă stare de „o să fie bine” mi-ar da doar dureri de cap. Să crezi mereu că „o să fie bine” înseamnă să tragi mereu pentru acel ideal de la care tot aștepți să fie bine. Mergi constant pe un drum așteptând să fie bine. Atitudine de cartofor, dependent de păcănele. „O să-mi intre…”.

Când ai capacitatea de a-ți da seama că n-o să fie bine sunt șanse să te miști. Să schimbi ceva. Să-ți cauți fericirea în altceva.

Pesimismul mă face atât de fericit. Îmi coboară așteptările și asta mă bucură.

Bine, în unele episoade demotivaționale m-am luat în gură cu oamenii care-și găsesc scăparea din viață (adică din greutăți) apelând la diverse: cumpărând rahaturi în valuri, vacanțe de impresii, experiențe de Instagram. Haterismul meu s-a luat de simplitatea opțiunilor și reducerea la soluții tip „doză de heroină”. Telefonul nou cumpărat acum îți va aduce satisfacție pentru cel mult 12 luni. Apoi îți trebuie altă doză de fericire, altfel viața pare degeaba.

Pesimismul macro.

În ultimele luni am avut șansa de a afla tot felul de lucruri despre politica din România și asta mi-a potențat pesimismul. Știu că lucrurile sunt mai bune ca acum (cât simți tu) ani, dar în esență suntem la o distanță imposibilă de măcar cea mai „ok” variantă a noastră.  Nu fac greșeala de a compara cu alții. Compar cu cea mai bună versiune a societății românești. Suntem departe. Rău. Spuneți un subiect care trebuie reparat în România și o cercetare (ori o voce din interiorul sistemului) vă va releva faptul că lucrurile sunt putrede de nu se poate.

Nihilismul meu electoral nu-i pe burta goală.

Vă mai amintiți ancheta Recorder cu nasoala din PNL și Tg. Mureș? O treabă foarte bună, dar dacă cei de la Recorder nu se grăbeau să scoată clipul atunci și îi mai dădeau timp cazului (o lună… trei luni… patru ani) puteam afla și mai multe nasoale. Și aflam. Lucrurile se duceau mult în sus. Cât se putea/lăsa. Ce făceam mai departe cu acele informații habar n-am.

Asta e valabil pentru orice demers de tipul Recorder. Se sapă până la un punct, până unde se poate face ceva. Mai departe de primele figuri corupte intrăm într-o zonă în care e posibil să ne dăm seama că trebuie să judecăm peste 50% din popor, să ne condamnăm rude, prieteni, vecini. Epurarea neamului pe criterii morale n-o să funcționeze. Acum câțiva ani se vorbea prin politica românească despre „dictatura bunului simț”. Cred că nu ne dăm seama ce înseamnă asta… Aproape că ne e imposibil să ne dăm seama cât de corupți suntem ca popor.

Concluzia e că mai totul pute. Mai tot e nasol. Și nici n-o să fie mai bine.

Dar ți-ai putea face bine. Acolo, pe feliuța ta de lume. Să tragi pentru ce îți face ție cel mai bine, păstrând (pe cât posibil) armonia cu sistemul din care faci parte. Dacă plasma cât peretele crezi că-ți aduce satisfacție… fie! Ai o viață, poți s-o consumi cum vrei. Chiar și-n rate.

Cred că d-aia nu s-a sinucis Cioran. Era pesimist la nivel macro, dar iubea la nivel micro.

Probabil există două tipuri de pesimism: extern și intern.

Dacă nasoala e externă tot poți să-ți găsești resurse și să-ți faci „Rai din ce ai”. D-aia avem oameni săraci care se bucură la o coajă de banană, copii desculți încântați de păpuși vechi ș.a.m.d..

Pesimismul intern e ăla care te duce în pragul suicidului. Să-ți meargă rău doar ție, în oglindă cu binele tuturor, e un chin. Și binele celorlalți e, de fapt, optimism. Dacă optimiștii nu și-ar coafa viața într-o potențială reușită non-stop nu ai avea motive să te simți complet pe dinafară.

D-aia nu cred că s-au sinucis toți „triștii” lumii. Că vedeau nasoala macro, dar se bucurau micro.

Are sens?