Cu tata la muncă

Citeam zilele astea din „1Q84” de Haruki Murakami și am dat de un capitol care m-a transpus în câteva momente frumoase din copilărie.

Care e cea mai veche amintire a ta?

Cea mai veche amintire? Conform cercetătorilor noi nu ne amintim precis lucrurile îndepărtate, ci ne amintim ultima amintire a amintirii. Un fel de „telefonul fără fir” în sertarul cu gânduri vechi. D-aia trebuie să ținem mereu cont de faptul că putem avea amintiri alterate sau reinterpretate.

Cu toatea astea, cea mai ștearsă fotografie mentală din mintea mea e de când aveam 4-5 ani și eram într-o cursă cu tata. Cred că era Brăila sau Galați (aici e posibil să greșesc), noapte, tata aștepta să i se încarce camionul cu niște recipiente de/pentru smoală și eu stăteam în cabina unui motostivuitor, admirând tot procesul.  Apoi îmi mai amintesc faptul că mi se amintea că m-am murdărit de smoală.

Și de la 1Q84 și episodul de la 4 ani mi-au revenit în cap zilele când tata mă lua cu el în curse.

Tata a fost șofer. Camion și apoi trailer (el ar explica mai bine chestii de gabarit, osii). Îi plăcea așa mult să conducă încât n-a avut casetofon în mașină până să ajung eu adolescent și să cer unul. Lui îi place și azi să asculte mașina. Să audă de unde trăncăne, ce nu sună acordat. Când eram copil și mă jucam „18 wheels of steel” (un joc în care ești șofer de TIR) stătea lângă mine și mă învăța să parchez camionul, cum să iau curbele, cum să fac depășirile ș.a.m.d..

Când eram copil mă lua în unele curse cu el.

Lângă el, pe banchetă, aveam rolul de copilot. Și precum Maggie din The Simpsons aveam și eu „volanul meu”. Lângă al lui. Era făcut dintr-un ventilator mic. Când oboseam de condus mă culcam pe bancheta din spate (camionul avea pat). Mai aveam un rol când lua oameni la ocazie: eu primeam bacșișul de la ei. Se urca omul în mașină și dacă se simțea lăsa un 5-10 lei. Îi lăsa la mine. Am avut curse bune. Dacă luam bitcoini de banii ăia…

Mi-am amintit de pauzele în care ne opream pe o margine de drum și mâncam ceva. În special ceea ce eu am memorat ca fiind „salată șoferească”. Adică roșii, castraveți, ceapă și un mix de ulei cu oțet. Lângă salată mai aveam și brânză, carne și pâine. Brunch-ul era pregătit de acasă. Miezul de la pâine era destinat pentru zeama din bolul de salată. Toate se făceau într-o ordine. Un astfel de prânz l-am savurat undeva pe o șosea de munte, amândoi pe un buștean transformat în bancă. Era toamnă și tocmai ce plouase. A fost frumos.

Într-o cursă, plictisit de „meniul șoferesc”, l-am bătut pe tata la cap să ne oprim la Mc. Ne-am luat hamburgeri, am mâncat și 30 de minute mai târziu chiorăiam amândoi de foame. Ne-am întors la meniul de bază.

Mi-am amintit de astea și mi-a venit să râd când mi-am dat seama că la cum sunt lucrurile azi o să-mi duc copiii la muncă în bucătărie. Sau sufragerie. „Salata șoferească” o să vină prin comandă.