Georgeisme
Numele meu este anxietate și am George Bonea.

Coloana ipocriziei infinite

Irina Rîmeș a fost cooptată de Ministerul Culturii să fie influențăriță pentru sculptorul Constantin Brâncuși. Inițiativa nu-i rea, dar ca orice lucru făcut forțat din viol de țară și cultură (nu dragoste) s-a soldat cu o doză autentică de falsitate, ipocrizie și penibil.

Inițiativa celor de la minister nu-i rea. Până la urmă cum ar mai putea ajunge sculptura (lui Brâncuși) la tinerii mulți care se distrează în șablonul comercial?

N-ai cum altfel, oricât de trist ar părea.

Într-o lume în care e cool să consumi perisabile (muzică, mâncare, emisiuni TV ș.a.m.d.), arta lui Brâncuși nu-și găsește locul.

N-ai cum să așezi sculpturile care stârnesc interes și la zeci de ani de la concepere lângă Top 40 piese muzicale pe săptămâna asta.

„Cataroaiele” lui Brâncuși sunt subiect de vâlvă și azi. Nici Dracu` nu-și mai amintești piesa cu care Rîmeș a rupt vara trecută.

Dar s-o pui din pix pe Irina Rîmeș lângă Brâncuși pare o decizie cu potențial. Și disperată. Dacă nici așa nu-ți atragi ochi curioși și tineri spre Domnișoara Pogany nu știu cum altfel. Bine, știu cum… vă zic la final.

Gafa combinației Rîmeș-Brâncuși vine tocmai dintr-o artificială alăturare.

Chiar dacă e greu să găsești un pasionat de sculptură în topurile radiourilor comerciale, asta nu înseamnă că nu poți s-o mimezi. Fake it till you make it. Știu, o să sune cinic ce urmează să zic, dar e la fel de fals precum muzica plastică și simțământul patriotard.

Cauți un influenkăr modern pentru o nișă culturală? Nu găsești? Îl construiești în timp. Faci o strategie de branding personal intelectual. N-o verși pe Irina Rîmeș lângă Brâncuși instant, lăsând teren fertil pentru gafe demne de o analfabetă cultural. Cu puțină răbdare (și consultanță specializată) se construiește această personalitate erudită care ziua îți compune piese durabile cât o înghețată pe caniculă, iar seara îți soarbe cu poftă sculptură, pictură, muzică clasică. Minți, nu-i problemă, dar construiești în 2-3 luni impresia că domnișoara Rîmeș nu pune capul pe pernă seara până nu află câte ceva despre sculptură.

Așa se face. Și-n 2-3 luni (dacă nu-i mimată total tărășenia) poate că artista o să știe să spună și câteva lucruri inteligibile despre arta pe care o reprezintă.

Când faci lucrurile de azi pe mâine e normal să iasă un gunoi.

Dar apoi intervine un alt aspect important al problemei: e sănătos să promovezi cultura prin orice combinație?

Satisface asta vreo nevoie?

Mai are Brâncuși vreun farmec dacă de lângă Cumințenia Pământului zâmbește tâmp ambasadoarea sculpturii românești, Irina Rîmeș? Care-i scopul? Să vină masele să se holbeze o singură dată la arta promovată de artistă și să-și spună „vai, dacă nu era Rîmeș eu nu-l descopeream pe marele Brâncuși!”? Asta speră Ministerul Culturii? Că n-o să-i iasă.

Colaborarea Rîmeș-Brâncuși e atât de falsă că aș băga și banii dați pe colaborare sub ultraviolete.

E o altă copie a deja celebrei șuste MișuHașBromaniaWhatsUp&Co. și STB.

Poate că frumusețea sculpturii e să n-o placă toți.

Oricum, s-a văzut și cu donația pentru Cumințenia Pământului câți doritori de artă sunt în România. Și nu spun că nu s-a strâns suma (că s-a donat entuziasmant de mult), dar nici nu s-a plâns lipsa ei până atunci, ori după deznodământ. Personal n-am donat. Nu cred că România merită o lucrare pe care dacă am vedea-o în vreun muzeu din Londra, Paris sau New York am aveam mai multă apreciere și o doză (ipocrită) de mândrie.

Avem destul Brâncuși în țară și (aproape) degeaba.

Cântărețul CRBL se poza cu Coloana Infinitului pe post de penis acum câțiva ani, iar Poarta Sărutului și Masa Tăcerii e decor foto pentru tot felul de personaje politice. N-are rost.

Nu cred că Brâncuși mai reprezintă România și orice asociere cu țara e forțată. Arta lui nu ne caracterizează cu nimic. Ca popor ne hrănim cu faima lui și legenda penibilă cu mersul pe jos până la Paris, dar elitiștii din bula mea (ăia care acum plâng după Cumințenia Pământului) n-am văzut să-și dea check-in/să facă selfie la studioul lui Brâncuși din Paris. E departe de turn.

Dragostea națională episodică de Brâncuși e la fel de penibilă ca asocierea analfabetă cu Irina Rîmeș.

Cred că e timpul să recunoaștem că unele lucruri nu mai contează decât pentru orgoliu. E timpul să întoarcem scaunul pentru arta Irinei Rîmeș pe bancnote. Până și ea a zis că nu înțelege ce exprimă cel pe care e plătit să-l promoveze. Conștientizați absurdul?

Spuneam că revin cu secretul promovării fenomenului artistic: opulența.

Când o să devină Brâncuși și ceilalți cool, trendy, doriți? Nu când îi plantezi lângă jurați de Vocea României, ci când îi pui în casele opulente ale românilor care dau tonul.

Să-ți apară-n presă că doamna Reghe și-a instalat în baie Cumințenia Pământului, ori că Oana Zăvoranu doarme cu Luchian la cap. Atunci să vezi… Între timp e aproape o crimă să ai arta prizonieră într-o țară în care Vulpița rupe audiențele TV.

Între timp să-l lăsăm pe Brâncuși să doarmă liniștit. La Paris.

Un răspuns

  1. Sincer,nici nu vreau sa aud”romania”,Vreau sa vad zâmbet pe față tuturor copiilor lumii,nu ranjet pe față lui Tramp ,Macron,sau Iohanis.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.
Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.