Cel mai greu e să recunoști că n-ai dreptate

Să recunoști și să accepți o nasoală la tine și la ceva ce te reprezintă (ori care tu crezi că te definește) e sinonim cu suicidul. Nu, nu-ți pui fizic ștreangul de gât, dar spiritual și psihologic ți-ai dat o palmă, un pumn, un șut în vintre (în funcție de gravitatea problemei). Și de cele mai multe ori asta nu-i plăcut.

 Nu vreau să rulez placa aia cu „numa` la români” pentru că am vaga impresie că și alte popoare au drame similare. N-am inventat noi suferința. Nici măcar.

Dar hai să vorbim de ale noastre, că-s mai palpabile.

E greu să te uiți la rude și să le spui că nu-s ok. Și că modelul pe care-l transmit mai departe nu face cinste speciei. Sunt violenți/bețivi/vicioși? Chiar dacă ai ajuns să conștientizezi lucrurile urâte tot e ceva care te ține și te forțează să vezi partea plină a paharului.

Mai rar să auzi oameni spunând „la cum erau părinții mei e clar că nu s-a putut mai bine”. Ce facem aici? Ne lovim la rădăcină? Ne dăm la fondul genetic? Nu se cade. Nu e frumos.

Mi-am amintit de istorisirea cuiva care spunea, într-un moment de maximă sinceritate și scandal cu părinții, că „îmi spuneți mie că sunt o zdreanță proastă? Păi dintr-o curvă și un prost ce vă așteptați să iasă?”. Sublim. Autocunoaștere.

Dar să lăsăm familiile să-și estompeze bubele în continuare și să ne aplecăm asupra prietenilor.

Atașat emoțional de o gașcă îți vine greu să le spui în față că-s proști, deplasați, puerili sau lipsiți de perspectivă. Nu vrei să le jignești sentimentele, dar nici nu vrei să-ți recunoști faptul că umbli cu proști, deplasați, puerili și oameni fără perspective. Ce ar spune asta despre tine?

Inclusiv istoria neamului nostru are parte de zugrăveli pe care nu vrem să le ștergem. Cum să recunoaștem sclavia, pogromul, sexismul? „Lasă, alții…”. Doar n-o să rămânem în istorie ca nepoți de barbari?

Și ajungem și la politică (inevitabil).

Un subiect atât de pasional n-avea cum să nu trezească reacții pe măsură. De câteva zile USR-ul își tot bagă bețe-n spițe. Bine, e posibil să vedem noi asta ca pe un autosabotaj. Poate că, de fapt, USR-ul își demonstrează planul (într-un sfârșit). Nu contează. Important e că se îndepărtează cu sprint de alegători, mai ales de cei devotați.

Unii au găsit puterea să recunoască faptul că votul dat USR-ului a fost greșit, emoțional sau manipulat. E ce vorbeam acum ceva timp despre apartenența la un grup frumos zugrăvit. USR-ul arată bine. Arată non-PSD, non-Floricica Dansatoarea, limbi străine, vorbit frumos, alea alea. Uite că lucrurile se schimbă când miroase a ciolan. Iar se nicușordanează.

Alții încă nu vor să-și recunoască faptul că în viață se mai și greșește. Se mai întâmplă. Important e să nu tragi cu dinții de propria prostie și să-i găsești scuze de frica faptului că oamenii te vor confunda cu propriul eșec (e posibil s-o facă, dar să-ți și aprecieze sinceritatea).

Altfel spus, ca non-votant la ultimele alegeri (dar observator imparțial și devotat al politichiei românești) mă simt foarte îndreptățit să-mi bat joc de toate partidele în mod egal. Și nici nu mă simt vinovat de ceva. E un sentiment aproape eliberator să știu că acum nu trebuie să-mi justific/scuz/grațiez o alegere proastă. Îmi pare rău pentru ăia care s-au bătut cu pumnul în piept pentru USR și acum disonanța cognitivă nu le dă pace.

Pace.

One Response

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Texte pe mail: