Ce fel de tată o să fiu?

Am doar/decât/numa`/deja 28 de ani. N-am copii și nici n-am în plan să fac vreunul prea curând.

Paranteză.

„Să fac”. Cum e viața asta. Îl faci. Tu-l faci, ea-l aduce pe lume. Pare că-n subconștient suntem cu toții atei, altfel am spune „stăteam cu femeia în casă și de nicăieri a ieșit un copil din ea. De la Dumnezeu, minune!”.

Închid paranteza.

Văd pe Facebook că tot mai mulți cunoscuți de vârsta mea fac/au copii.

N-aveți și voi senzația că sunteți printre ultimii din clasă sau gașcă fără copil? Vă uitați pe Facebook, îl vedeți pe Lucrețiu, și-o voce din cap vă spune: „uite bă, și urât și prost, dar tot a convins una să-i multiplice genele…”.

Încep să mă uit la familiștii de vârsta mea și să-mi pun întrebări existențiale: „cum o să fiu ca tată?”. Bine, asta-i filosofie de om care merge cu RATB-ul, se uită pe geamul autobuzului și se întreabă „oare cum aș conduce un BMW Z3 spre muncă? Pe ce drum aș merge?”.

Dar de amorul artei îmi acord 10 minute din timp pentru a filosofa despre eu, tatăl.

Inevitabil mă gândesc la faptul că mogâldeața-i fragilă. Cade și se strică. Bine, sunt și căzăturile alea de rodaj la care nu trebuie să te panichezi ca o călugăriță în fața icoanei înlăcrimate, dar altele-ți pot strica frumusețe de copil.

Nu știi pe unde pășește micul hominid și se zgârie, își râcâie vopseaua de vreun colț, ori își zdruncină soft-ul de podea și peste ani nu știi de ce spune că vaccinurile provoacă autism.

Mă gândesc la faptul că nu vreau să fiu tatăl ăla hiperprotectiv, dar nici să-l las să testeze gravitația non-stop.

Oasele se rup ușor. Eu sunt Stan Pățitul la capitolul ăsta. În copilărie mi-am rupt mâinile de… să spunem că n-ai tu mâini câte mi-am rupt eu. (ciudată frază, știu)

Apoi, îți crește copilul și pune întrebări despre sex. Cum îi explici că tanti de la TV nu știe să cânte decât în chiloți, că pornografia dezumanizează femeile cu 500-1.000$/filmare și că organismul se schimbă. Fetei o să-i crească sânii, băiatului o să-i crească sânii… naiba știe ce mai bagă ăștia-n mâncare.

Apoi galopez prin imaginație până-n punctul în care copilul e adolescent. Te urăște, asta-i clar. N-o să te suporte, orice ai face. „De ce nu-mi dai spațiu?”. „De ce nu mă lași să bag sare de baie? Așa fac toți la TV?”. „De ce mă pui să citesc? La școală nimeni nu citește, facem rezumate din vlogurile lui Bromania!”.

Nu știu voi cum sunteți, dar eu mă gândesc să pun bani deoparte pentru (viitorul) copil. Nu pentru facultate, ci pentru terapie.

Unul din noi o să aibă nevoie