Ăia care vorbesc tare la telefon

Eram într-un autobuz plin.

Sardinat. De undeva din dreapta mea sună un celular. Văd o mână cum se chinuie să ajungă la telefon, îl scoate din poșetă, dă cu dejtu pe ecran și-ncepe conversația.

Mă așteptam la un „nu pot să vorbesc, sunt în autobuz și e plin”.
Nici pomeneală. Fraza aia o rostea anxietatea mea, jena de a purta conversații telefonice în public. Stimabila în cauză, înghesuită în autobuz, avea chef de vorbă. Și nu oricum, ci cu toată gura, cu voce tare.

N-au trecut nici 5 minute de când a răspuns și știam cu toții unde o să petreacă de ziua ei, cu cine, ce cadou vrea, ce mai face ăla micu`, cum a fost pe litoral…

M-am simțit puțin deranjat și stânjenit. Adică să fim serioși, nu era nevoie să-i auzim conversația.
Dar apoi un pitic m-a bătut pe umăr și mi-a zis: „boss, vrei să facem o călătorie în timp?”.
Am zis „da” și m-am trezit acum 20 de ani în spatele unor blocuri din cartierul Rahova, București.
Din negura amintirii îi vedeam pe Scâ, Alex și Cristi, în fața blocului meu. S-au adunat toți trei sub geamul meu și au început să strige.

– GEORGE! GEORGE!

Eu stăteam la etajul doi. Deci nu era cine știe ce distanță de parcurs pe jos de la intrare până la ușă. Cu toate astea, strigătele au continuat.
– GEORGE! GEORGE!
Într-un final mă văd ieșind în dreptul geamului.
– DA BĂ!
– BĂ! HAI AFARĂ!
– NU POT! AM TEME!
– HAI BĂĂĂ…
– NU POT BĂ…
Observ că le fac niște semne disperate că nu mă lasă mama. În secunda 2 se activează cei trei de jos:

– MAMA LU` GEORGE! MAMAAAA LU` GEORGE!

Iese mama la geam.
– ÎL LĂSAȚI PE GEORGE AFARĂ?
Mama intră în casă. O văd discutând cu mine. Se negociază intens. Se pare că eu promit să stau doar o oră afară, să-mi fac temele apoi, să mă culc devreme, să intru la buget la facultate și să-mi deschid prima firmă până-n 23 de ani. Mama mă crede. Ies la geam victorios, precum Papa Francisc după numire.
– HAI CĂ VIN BĂ!
– BĂ! ADU ȘI MINGEA!
– BINE!
– GEORGE!
– CE?
– ADU ȘI O STICLĂ DE APĂ!
– BINE…
– BĂĂĂ. AI CEVA DE MÂNCARE?
– EUGENII?
– DA!
– … BĂ!
– DAAAAAA!!!
– ADU ȘI ȚEAVA DE CORNETE!
– BINE BINE!
– GEORGEEEE!
– DAAAAAAAAAAAAAAAA!!!
– ADU MAI MULTE HÂRTII CĂ N-AVEM!

Și discuția asta ținea minute bune, acoperind zumzetul cartierului. Și nu se mai plângea nimeni. Exceptând Măzărică, vecinul ăla nebun care arunca după noi cu borcane și apă.

Așa că, dacă-ți vine să vorbești în autobuz foarte bine. Măcar adu și apă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Texte pe mail: