40 de cărți și câteva gânduri despre citit

Pe Instagram am făcut o listă de cărți citite (titlurile apar și pe Facebook la story) și unii dintre cei care mă urmăresc au cerut câteva rânduri de opinie despre titlurile consumate. Așa că am zis să scriu textul ăsta ca o încununare a primelor șase luni din an.

Oricum, reamintesc faptul că cine se abonează la newsletter-ul blogului primește aproape săptămânal un mail scurt cu câteva idei despre ce am scris, ce am citit, ce am văzut și ocazional fac și câteva concursuri cu premii mari (mașini, telefoane, garsoniere, cărți. Doar cărți).

Dar înainte de lista aș vrea să vă stresez cu câteva idei despre citit. Asta pentru că am discutat recent cu un prieten care mi-a zis 2-3 chestii despre citit și asta m-a pus pe gânduri:

1. „Nu am timp să citesc”

Există această credință sinceră că nu există timp pentru citit. Adevărat. Și nu prea. Timp e, dar important e cum îl consumi. Telefonul are bunăvoința de a te anunța cât timp petreci în fiecare zi pe Facebook, Instagram, Youtube, Tik-Tok ș.a.m.d.. În principal ăla e timp de citit. Fără discuție.

Tot telefonul (unele modele) îți oferă șansa să limitezi timpul de rețele. Așa că poți începe ca în cazul țigărilor. Azi cu 10 minute mai puțin Facebook, mâine cu 20 de minute… și tot așa până ajungi la un rezultat mulțumitor. Partea bună a unui astfel de demers e că te învață să triezi ce urmărești pe social-media. Când ți-ai pus în minte să stai doar 10 minute pe Facebook/zi nu mai ești îngăduitor cu selfioatele și păreriștii. Vrei ca alea 10 minute să-ți fie profund utile.

De asemenea, poți să citești la trezire (10 pagini pun mintea în mișcare), poți să citești la toaletă, poți să-ți dai o pauză de muncă consumând 5-10 pagini, poți să citești în drum spre muncă – dacă ești pieton (discutăm imediat despre cei care conduc spre muncă). Și evident că poți să citești înainte de culcare. Dacă te prinde o carte o să descoperi că poți să citești și din mers (nu recomand, dar am văzut).

2. „Eu conduc. Ascult audio-book-uri”

România are o piață de audio-book-uri în creștere și mă bucur pentru succesul unui prieten care oferă o astfel de opțiune, dar…

Cititul e sfânt. Când citești ești tu și foaia (sau display-ul). Nu spun că audio-book-ul nu-i bun, dar cel mai probabil nu ești 100% în carte. Mai ales în traficul din București. Nu știu cât te poți concentra la o carte ascultată printre claxoane, felații aruncate de colo-colo și trimiteri la defuncți. Îmi e greu să cred că surprinzi toată esența „lecturii” într-o „bibliotecă” de cazane.

3. „Nu știu ce să citesc”

Corect. Mulți nu știu de ce să se apuce pentru că librăriile sunt pline de cărți și de cele mai multe ori titlurile nu spun nimic. Unele librării caută să mai împingă niște titluri cu autori cunoscuți, ori niște coperte de pe care să-ți zâmbească vedetul-scriitor, dar totul e copleșitor.

Mai e un aspect descurajant: majoritatea recenziilor par scrise de oameni care chiar și când îți spun că o carte e bună o fac într-un mod care te face să nu înțelegi nimic. Un simplu „cartea e bună pentru că arată drama unei femei…” devine „lucrarea surprinde chintesența vicisitudinilor pe care o ființă de o emoționalitate profundă…”. Aha…

Și mai e ceva. Oamenii citesc influențați de cei pe care îi urmăresc. E normal. Asta facem și cu filmele/serialele/produsele pe care le consumăm. Problema e că oamenii pe care îi urmărim nu prea spun ce citesc. Ori nu citesc (asta e grav). Dar dacă o fac, am o sugestie de aplicație/platformă (puteți fura ideea dacă știți s-o implementați) – un Facebook al cititorilor care să-ți permită să urmărești doar câțiva oameni. Secretul e în cuvântul câțiva.

Când îți faci cont ai voie să urmărești DOAR 10 persoane. Numărul ăsta crește încet cu cât citești mai mult și ești mai activ (recenzii postate, participări la discuții despre cărți ș.a.m.d.).

De ce? De ce să nu poți vedea ce citesc 100, 1.000, 10.000 de oameni? Pentru că ajungi într-un (alt) paradox obositor al alegerii. Ce să înțelegi dacă vezi 1.000 de titluri? O să simți că-i prea mult și o să clachezi. Dar dacă ai un top al celor pe care îi urmărești o să îți fie mai ușor. Puținătatea opțiunilor te va ajuta să te ghidezi. Și cei mai mulți dintre noi vrem să știm ce citesc doar persoanele pe care le prețuim cu adevărat. Să fim sincer – nu ne pasă de lecturile plictisitoare ale multora. Sunt drăguțe, dar când influencerii tăi îți umplu biblioteca minții cu titluri-bombă n-ai timp de cărticelele altora.

4. „Mă uit la seriale”

Am mai spus asta. Și mă repet. Serialele sunt moartea minții. Cu foarte-foarte-foarte mici excepții, majoritatea sunt o lălăială lobotomizantă, consumatoare de timp. Dar sunt două aspecte noi pe care vreau să le aduc în discuție vizavi de seriale:

• Serialul este un act de relaxare, de divertisment. Majoritatea serialelor sunt mură-n gură. Le consumi mâncând. Câți dintre voi ați pus vreodată pauză unui serial ca să dezbateți cele văzute? N-a fost nevoie. Totul era acolo, evident, frumos împachetat;
• Serialul este un act…
  • … comun. Adică ne uităm împreună la el. Am văzut împreună ce era de văzut. Nu mai e aproape nimic de discutat. Poate niște „nu cred”-uri aruncate în sincron. Dar gata;
  • … individual (compus). Te uiți singur la serial. Fiecare cu serialul lui. Te întreaba cineva ce serial ai văzut. Spui serialul preferat. Conversația se gâtuie într-un „e mișto” sau „l-am văzut, nu-mi place”. Oricât de mișto e tema serialului sunt prea puține momente de dezbatere. Nimeni n-are timp să dezbată ceva care ține de plăcere/divertisment.

Pe când la cărți situația e altfel. Cartea îți oferă o informație pe care doar un egoist n-ar vrea s-o dea mai departe. Și pentru că celălalt nu se poate pune la TV să ajungă la puțin din know-how-ul tău în 2-3 ore ești nevoit să-i dai mai multe detalii, să spui ce crezi, ce simți, să ceri o părere pe subiect, să faci poftă. O carte stârnește discuții chiar și când doar unul dintre partenerii la dialog a străbătut materia.

Dialogurile pe seriale se poticnesc și în „nu-mi place actorul”, „nu-mi place muzica”, „nu stau pe platforma aia”. Măcar să dai de persoana care-ți spune „nu-mi place autorul”. Măcar s-ajungem la nivelul ăla.

5. „Cititul nu e relaxant”

Pentru opinia asta nu putem decât să mulțumim anilor de școală. Profesoara mea de română din V-VIII avea impresia c-o să bage dragostea de citit în noi prin liste de 30-40 de cărți de citit pe perioada vacanței de vară. Titlurile alese de ea. Și referat de 2-3 pagini pentru fiecare carte. Halal metodă. Și am mai auzit de astfel de practici.

Așa că-i normal ca cititul să nu fie relaxant. Să adoarmă. Să streseze.

E datoria profesorilor și a părinților să facă cititul relaxant.

…

Și acum lista de cărți (în ordinea în care au fost citite). Acolo unde se poate las și link de unde am găsit pe stoc și le puteți comanda:

• Sectanții de Vasile Ernu – am auzit abia la vârsta asta de Vasile Ernu și din păcate nu pot spune decât „nasol pentru mine”. Sectanții mi-a luat o mare prelată de ignoranță de pe ochi și mi-a stârnit multe curiozități despre religie și grupurile religioase;
• O să-mi mănânce pisica ochii? de Caitlin Doughty – drăguț. Despre moarte și ce implică ea (descompunere și d-astea). O lectură scurtă, tragi-comică, de vacanță. Destul de copilăroasă, așa că dacă ai un copil care gustă umorul negru și adoarme pe Gorgorot, „Incipit Satan”, o să-i placă;
• Imaginea evreului în cultura română de Andrei Oișteanu – o citești, zâmbești amar pe ici-colo și-ți mai faci puțină lumină în trecutul neamului;
• Dex-ul și sexul de Radu Pavel Gheo – am râs. Cred că am râs cam pe tot parcursul cărții. O carte bună despre românism și românisme;
• Lolita de Vladimir Nabokov – am o părere foarte proastă despre persoanele care confundă artistul cu creația într-o proporție de 100%. Aviz celor care l-ar cancela pe Nabokov;
• Dublul de Dostoievski – pentru momentele când îți dorești un frate geamăn. Și ăla să fie varianta ta rea;
• 1Q84 de Haruki Murakami (3 volume) – am cumpărat primul volum cu gândul că dacă-mi place o să le iau și pe celelalte. 7-8 zile mai târziu terminam toate cele trei cărți. Atât de mult m-a prins povestea. Bine, mie-mi place stilul japonez. Direct, rece, de parcă ești un martor indiferent la o crimă;
• Filosofia avortului de Dan Oprescu – găsită la un anticariat, la fix pentru o curiozitate pe acel subiect. M-a ajutat să-mi răspund la niște întrebări, dar încă nu știu ce să cred despre avort. Credeam că sunt într-o tabără, dar acum sunt undeva la mijloc;
• Iluziile literaturii române de Eugen Negrici – cartea asta trebuie predată în paralel cu toate lucrările autorilor români care se găsesc în manualele școlare. Pentru că e frumos să fim sinceri și să nu punem oamenii pe piedestaluri;
• În căutarea corpului regăsit de Vintilă Mihăilescu – despre boală, lumea spitalului și viață. Fericit că am fost contemporan cu Vintilă Mihăilescu, trist că nu l-am cunoscut;
• The truth about primitive life: a critique about anarchoprimitivism de Ted Kaczynski – de Ted Kaczynski (Unabomber) cred că ai mai auzit. Lucrările lui merită un ochi;
• Narcotice în cultura română de Andrei Oișteanu – o altă imagine clară a trecutului. Citești, râzi, faci cu mâna elefantului de pe tavan și treci mai departe;
• Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării de Elif Shafak – un editorial de 112 pagini despre cum e rău și am putea să facem să nu fie rău;
• Bandiții de Vasile Ernu – și hoții sunt oameni. Și nu-s de capul lor;
• The price of inequality de Joseph Stiglitz – treaba e simplă: cu cât tolerăm hăul între săraci și bogați cu atâta o să fie mai rău. Bine n-are cum să fie;
• Jurnal de librar 2 de Anca Zaharia – înainte voiam să fiu librar. Acum vreau doar să nu mai fiu o pacoste pentru librari. De asemenea, în cartea asta o să găsiți și câteva din gândurile mele;
• Cine conduce lumea? de Noam Chomsky – binomul, trinomul, trigonul. Era evident;
• București, praf și sânge de Margo Rejmer – poate că nouă ne e greu să vedem bine Bucureștiul, așa că o fac alții mai bine, mai clar. Străinii. Poate cea mai bună radiografie a celui mai iubit oraș urât din România/UE;
• Povestea slujitoarei de Margaret Atwood – pe fondul isteriei cu serialul de pe Netflix am zis să citesc cartea. Nu mi-a plăcut. Deloc. M-am ambiționat să duc lectura până la final. Dar nu mi-a plăcut. Asta e, nu-s în target;
• Să ne fie la toți la fel de rău de Adrian Șchiop – în „Dex-ul și sexul” are Radu Pavel Gheo o bucată bună despre autorii care nu pot scrie decât despre lumea lor;
• Penitenciarul, ultima autoritate de Florian Gheorghe – despre condamnați, pușcărie și viața de acolo nu ai cum să înveți urmărind știrile. Măcar de era atât de simplu și clar;
• Nenorocirea secolului de Alain Besançon – despre amnezii istorice. Comunism și nazism. Noi românii chiar nu trebuie să uităm;
• În căutarea bunei guvernări de Alina Mungiu Pippidi – și corupția asta… nu-i așa ușor de lepădat;
• Strania istorie a comunismului românesc de Lucian Boia – am avut un comunism nițel altfel și e bine să știm de ce;
• Zurali și Zuralo de Victoria Pătrașcu – sunt cărți pentru copii și a trebuit să le citesc la cererea cuiva care voia să adoarmă. Le recomand cu căldură pentru oricine are copii;
• De ce eșuează națiunile de Daron Acemoglu – cartea se vrea o replică pentru „Arme, virusuri și oțel” de Jared Diamond. Acemoglu are perspectiva economistului, Diamond a geografului. Din multe puncte de vedere merg pe mâna lui Diamond;
• McMafia de Misha Glenny – o citești și-ți dai seama că probleme precum traficul de droguri, traficul de carne vie, traficul de armament nu se vor rezolva… niciodată. Cel puțin nu cu strategia de până acum;
• Apă proaspătă pentru flori de Valerie Perrin – pentru mine asta a fost cea mai relaxantă și emoțională lectură de la începutul anului. Mna, femei, mame, relații toxice, alcool, cimitir… ce să nu-ți placă?;
• Elena Ceaușescu de Cosmin Popa – e bine să ne cunoaștem „mama” și sistemul din care ne tragem;
• Uneori vine toamna de Cătălin Marin – așa arată o carte scrisă de o minte ordonată;
• Maseurul orb de Cătălin Florescu – o poveste emoționantă despre un orb și dragostea lui pentru cărți;
• Scurt manifest hedonist de Michel Onfray – presimt că o să leg o lungă și frumoasă prietenie cu lucrările lui Onfray;
• Datoria de David Graeber – un antropolog o să-ți răspundă la mai multe întrebări care țin de motivul pentru care ești/suntem datori. Să zicem că ai „scuze”;
• A generation of sociopaths de Bruce Gibney – atât te întreb: crezi că suntem ok, noi cei crescuți de părinții noștri? Eu o să-mi spun opinia într-un georgeism video pe Youtube;
• Dialoguri socratice de Platon – am crezut că e momentul. Am citit, am înțeles ce am putut. O s-o reiau peste 5-10 ani;
• Călătoria elefantului de Jose Saramago – pentru o viață sănătoasă și cu umor consumați cel puțin un Saramago pe an;
• Lab rats de Dan Lyons – ferice de cei ce pot să vadă faptul că munca în corporație e o corvoadă;
• Orașele în mișcare de Arnold Toynbee – despre cum au evoluat unele orașe și de ce unele o fac și altele nu.

Cam atât până acum.

Voi?