Am niște zone preferate în România, locuri pe care nu mă satur să le admir de câte ori am ocazia. De câte ori am drum spre Râmnicu Vâlcea mă uit cu atenție la casele dintre Dedulești și intrarea în Rm. Vâlcea. Sunt câteva minunății arhitecturale absolut impresionante pe bucata aia de drum. E o energie acolo.
De asemenea, sunt mândru că am ajuns în viața asta și la Certeze, tocmai în Maramu’, să văd bijuteriile de acolo. Degeaba ai văzut Versailles, piramidele din Egipt, ori turnul din Pisa, dacă n-ai văzut casele din Certeze. De altfel, monumentele alea celebre după care aleargă toți se vor face praf și pulbere în vreo 2-3.000 de ani, dar bătălia de statut social va ajunge la etajul 73 în Certeze.
Iar cu fiecare vizită în Craiova mă delectez admirând ceea ce eu consider „cea mai urâtă casă din viața mea”, un cuboid maroz (chiar e vopsit cu tentă maro+roz), termopanizat, cu balcon de corporație, o locuință lipsită de orice ar putea spune că înseamnă Acasă.
Să nu fiu înțeles greșit: toate cele admirate mai sus sunt creații realizate din 2000 și până azi. Unele foarte noi. Și sunt case în care s-au investit bani frumoși, nu-s ridicate din chirpici.
Asta voiam să vă spun că-mi place să văd: case urâte construite cu bani mulți.
Stereotipic te-ai aștepta să bag în ecuația asta și palatele romilor, dar acolo treaba e simplă (și o să revenim mai târziu asupra lor). Momentan mă preocupă ce face românu cu banul lui, și cum toată țara e plină de case făcute dintr-un mix de „am văzut la alții” și „așa-mi place mie”.
Chiar zilele trecute discutam despre o vedetă de la noi care se mândrea pe TikTok că ea și soțul au fost arhitecții casei (n-au studii în domeniu). Și se vede din satelit. Iar când ești ageamiu pe banii tăi (și mulți) mă stârnești și mai tare.
Mie-mi place să aflu povestea fiecărei case urâte.
Vreau să aud cum omul a muncit 15-20 de ani (eventual „sclav” la străini) ca să-și ridice un cuboid împărțit aiuritor, o salată din elementele pe care le-a găsit interesante în alte case. Vreau să știu că-i mare om de afaceri și cu sute de mii de euro a făcut un hangar septic. Vreau să aud că-i cântăreață și să văd cum a falsat imobiliar. Știu că pare entuziasmant faptul că românul de rând știe de existența gresiei și faianței, ori că folosește termeni precum dining room și bibliotecă, dar handicapul unui popor care se grăbește în adaptarea unor elemente pe care alții le-au pritocit în ani de zile e că se fac și adaptări/improvizări kitchoase. De unde casele care au băi care par toalete publice și colțurile bune de poze pentru Instagram în sufragerii inutilizabile altfel.
Problema e că viitorul arhitectural (mai ales în rural) pare destinat unei moșteniri cuboide în care te-ai muta doar din lipsă de opțiuni.
Românul post-1989 a demolat casa bătrânească (scundă, rece, sărăcăcioasă), dorind ca pe locul ei să ridice ceva mai trainic, mai modern, mai colțuros, mai mare. Așa s-a ajuns la sate întregi care vor lăsa impresia peste 50 de ani, dacă ne vizitează vreun străin chitit să vadă ruralul românesc, că moștenirea arhitectural-rurală e de inspirație corporatisto-bunkărească, Le Corbusier pe rachiu de lanț.
Ba chiar vă invit să faceți acest exercițiu și cu prima ocazie când mai călătoriți prin țară, mai ales prin rural, să vă uitați la cum s-a transformat casa românească. Scoateți o bancnotă de 10 lei din buzunar și comparați. Cum arată casa românului 2023 și ce a păstrat ea din simbolul pe care l-am pus pe bani, simbol de secol 18 din Buzău (de altfel, e și mai distractiv să comparați cu casele din Buzău).
Încă nu am găsit timp să mă documentez de unde plăcerea românului de a ridica cuburi atât de impersonale (și impractice). E o plăcere? E mai ieftin? E un ceva frumos de la care se pleacă și din lipsă de bani și cultură se ajunge la o mega-debara compartimentată cu 6 camere?
Am o teorie: percepția că familia va sta împreună.
Știu deja prea multe familii în care masculul născut între 1940-1980 a dorit construirea unei case în care să locuiască împreună 2-3 generații. Casă care apoi să devină un punct central al dinastiei. Bunici, copii, nepoți, toți se vor cascada între pereții căsoaiei, schimbând eventual camerele între ei în funcție de poziția în familie și dinamică (inevitabil bătrânii ajung să doarmă în „camera din spate”, ori „în/lângă bucătărie”). Masculii casei își vor disputa canapeaua din sufragerie (cine adoarme pe ea la TV e liderul).
E înduioșător optimismul celor mai bătrâni care cred că tânăra generație e dispusă să locuiască sub același acoperiș cu ei, acceptând dinamici toxice între mama soacră-noră-ginerică-tata socru. Sincere condoleanțe celor care sunt nevoiți să trăiască într-o familie extinsă, sub același acoperiș, unde soacra-i explică zilnic nurorii „cum se ține un bărbat” (adică cum trebuie făcută treaba casnică), ori un socru nemulțumit de masculinitatea ginerelui (aspect care probabil implică și consum de alcool).
Am cunoscut persoane ale căror părinți au cheltuit găleți de bani pentru a ridica căsoaie în care copiii nu s-ar muta niciodată. Pentru că nu vor să mai locuiască în X loc, nu le place casa (că-i construită conform standardelor asimilate de părinții lor). Iar de locuit cu ăi bătrâni nu este o opțiune.
Cam așa și în cazul romilor cu palate.
Doar că acolo se intersectează „o să locuim tot neamul aici” (deci multe camere) + status social (fenomenul Certeze). Handicapul e că tinerii romi se emancipează. Se mută din rural. Or să internalizeze (ca toți ceilalți) valori diferite de cele ale părinților. O să li se pară cringe să mai locuiască într-un palat cu 20 de camere (plus că n-o să fie bani pentru întreținerea lor – asta dacă a fost vreodată). Unde mai pui că toți vor „o casă ca afară”. Internetul uniformizează gusturile.
Și aici e partea tristă, atât pentru cei care și-au ridicat palate cât și pentru cuboizi: risipa. M-ar durea sufletul să știu că părinții au muncit o viață ca să ridice o casă urâtă, nefuncțională, în care n-aș sta. Și pe care probabil nici nu pot s-o vând la un preț decent (pentru că gunoiul tău nu-i mereu comoara altuia. Uneori e pur și simplu gunoi).
D-aia mi se pare trist când văd măgăoaie. Nimeni n-o să stea de drag în ele. Și să le refaci costă. Pur și simplu unele case sunt expresia țărănismului cvasi-îmbogățit.
Așa că viitorul anumitor sate românești arată… proeminent. Mii de case moștenite din viziuni colțuroase și (pseudo)practice, din vremurile când s-a crezut că neamul o să stea împreună pentru totdeauna, că e nevoie de camere multe, așezate aiuritor, că vecinii vor înțelege că succesul se vede cu ochiul liber și rudele se vor înțelege sub același acoperiș pentru că „suntem o familie”.
5 răspunsuri
Sunt de acord cu perspectiva ta. Desi pragmatica, e foarte adevarata, banuiesc, unde a lipsit cu totul pragmatismul.
Culturile mici imită!
Tind sa cred ca situatia va deveni mai gri decat atat, anul acesta s-a votat o lege conform carea nu mai este obligatorie autorizatia de contructie pentru mediul rural in anumite conditii (notifici primaria cu 15 zile inainte de a te apuca de treaba, sa fie pe un singur nivel /h<8m, suprafata construita sa fie mai mica de 150mp, etc.). Nu stiu daca realmente aceasta lege va avea un impact, toate "cuburile" de pana acum au fost construite cat era autorizatia obligatorie, dar eram mai linistit cand stiam ca e un pic mai reglementata treaba cu "urbanizarea" la sat.
/sau traiesc in bula mea si cred ca oamenii chiar construiau tinand cont de aceste hartii.
Casa de pe bancnotă este, se pare, o casă din Vlădești, Vâlcea, care mai există.
Vroiam sa exemplific casele din Huedin dar, sunt si in Maramures destule facute de romanasii nostrii care mai decare mai mare. Majoritatea insa in interior nici macar 10% terminate.