Scurtmetrajul lui Pavel Bartoș. Kitsch asumat?

   Înainte să-mi expun părerea despre scurtmetrajul „Romanian Tradition” trebuie să fac ceva ce acum câțiva ani era de neînchipuit: trebuie să explic faptul că n-am vreun dinte împotriva creatorului.

N-am antipatii pavelbartoșiene, ba din contră, îl consider un om amuzant, volubil, carismatic și talentat. E printre puținele fețe plăcute din televiziunea românească și din experiența de publicitar știu că se lucrează bine cu el.

A trebuit să spun asta ca să detonez în avans orice etichetă de „hater”, „are ceva cu Bartoș” și alte bălării specifice perioadei în care trăim.

E o părere personală, un exercițiu de argumentare, mișcare mentală sănătoasă pentru mine (și poate și pentru alții). Vă invit să exersăm împreună.

…

Kitsch.

Kitsch-ul are mai multe definiții, majoritatea gravitând în jurul „artă de prost gust”, „ieftin”, „ușor de copiat”. Așa cum se zice și pe Marele Internet, „definirea termenului este foarte dificilă și nu există o definiție simplă acceptată”. Am încheiat citatul din ilustrul Pedia Wiki.

Am dat recent peste o altă definiție a kitsch-ului, în „Putin Kitsch in America” de Alison Rowley, care spune cam așa: kitsch-ul este ceva slab calitativ, ieftin, ușor de înțeles, astfel încât să satisfacă masele.

Kitsch-ul este intenționat dezbrăcat de substanță, tocmai pentru a ajunge mai ușor în mintea mai multor oameni (și să nu-i obosească).

Exemplu: McDonald`s produce kitsch-burger în comparație cu localurile dedicate acestei experiențe culinare (Mc nu e dedicat burgerilor, ci mâncatului rapid). Să spui că Mc face burgeri la fel de buni ca la Burger Van (e doar un exemplu, mai știți și voi altele) e ca și cum ai spune că pizza de la Fornetti e fix ca-n restaurantul ăla tradițional și de cartier din Napoli.

Și acum să ne întoarcem la „Romanian Tradition”.

Scurtmetrajul ăsta avea toate premisele să fie „bun” spre „foarte bun”. Distribuție, regizor, sponsori. Din păcate nu e. Și nu-mi dau seama dacă e kitsch asumat sau pur și simplu slab.

S-a vrut un joc actoricesc atât de ridicol?

Aș vrea să cred că da. Actorii exagerează atât de mult stereotipurile pe care le interpretează încât ai constant impresia că urmărești un film făcut de un vlogăr de 15 ani care vrea să te super-convingă de personajul pe care îl interpretează.

Scurtmetrajul stă într-un echilibru greu la linia dintre mockumentary și umor absurd, dar nu-și asumă nici una, nici cealaltă. Parcă-i sketch comic de TV, lălăit pe 25 de minute.

Parcă-i Vine de 7 secunde lălăit în sketch de 3-4 minute. Stilul Bromania.

Cel mai greu de digerat e că în continuare românii n-au înțeles că e foarte greu de jucat rolul de bețiv. În filmele/serialele românești ai șanse uriașe să vezi cele mai proaste interpretări de bețivi din lume. Asta e „greaua moștenire” venită de la Silviu Petcu (Divertis) omul care pare că a pus bazele bețivului în interpretarea românească.

Toate personajele bete din „Romanian tradition” sunt penibile.

Scenariul e îngrozitor de nerealist și excesul îl transformă într-o experiență aiuritoare. Și problema e că nici măcar nu se transformă într-o TOTALĂ nebunie suprarealistă, ceva să poți spune la final că „da, autorul a vrut să ajungă la stele cu stereotipurile”. Nici pomeneală. E o compilație de șabloane uzate, aduse împreună, peste care se presară o morală a poveștii (poate că morala încurcă. Nu mai bagi morală dacă vrei să exagerezi).

Unii au comparat scurtmetrajul cu stilul Kusturica („Pisica albă, pisica neagră”). Perfect. Dar sârbul nu-ți băga pe gât o morală. Lăsa umorul absurd să-și facă treaba.

Umorul de situație e tot dintr-un univers învechit, ori hiper-uzat de Hollywood.

Cel mai mult m-a deranjat un aspect pe care-l tot întâlnesc la filmele/serialele noi: nu mai ești lăsat să descoși personajele. Ele nu mai au subtilități.

Exemplu: în „Sieranevada” (Cristi Puiu) sunt lăsat să citesc personajele, să le aflu hibele. Bine, filmul lui Puiu e lung cât o zi de post, dar e o experiență revelatoare. În alte producții (precum și-n „Romanian Tradition”) te trezești că personajele îți scuipă-n față caracterul lor. Sunt jenant de evidente.

Concluzia e destul de tristă: „Romanian tradition” e un scurtmetraj slab.

Degeaba ne luăm după cifrele de Youtube, ori numele de la final. E greu ca-n 2020 să faci glume din 1992, fie ele și-n 4K.